//

soare abraziv peste

pielea mea ca o pătură aspră

tot ce mă înconjoară e liniștea satului

și casele lipite una de alta

ce ne separă sunt zidurile de beton

și gardurile de sârmă

pe care se așază vrăbiile

// tristețea fiecăruia e bine ascunsă în sacoșele de la mega image//


peste pământ ninge cu niște flori mari de gheață

fiecare floare e un suflet mort

un bagaj emoțional care n-a fost niciodată întreg


// cum mi-aș trage eu trolerul plin cu haine murdare
pe strada gării
nu mai am timp să spăl mizeria lumii
o iau cu mine
și o port cu un fel de mândrie//

îmi caut locul în lume și acum cred că l-am găsit

e într-un tren prăfuit care se îndreaptă spre nord

acolo unde îngheață frica

nepăsarea hamalilor care mă văd nu mă atinge

sunt obișnuită cu indiferența oamenilor

și merg cu trenul

dar văd aceleași drumuri noroioase

și case lipite una de alta ca niște tumori

//

aprind veioza în liniștea camerei

mă văd în oglindă și știu că ăsta e chipul meu

noaptea sunt cea mai frumoasă

uit să mai plâng

adorm cu vrăbiile în gând


repet același lucru de mai multe ori

repet același lucru de mai multe ori

o să plec departe cu trolerul meu obosit

o să-mi spăl hainele

o să le întind pe sârme

o să am teritoriul meu în care nimeni nu va pătrunde

voi fi fericită

așa cu toate oasele dislocate

de la atâta frământare

o să mă duc la mega image și o să-mi cumpăr o ciocolată neagră

repet același lucru de mai multe ori

nu îmi mai este frică/ tristețea oamenilor e un tricou murdar

sunt îmbrăcată cu el/ îl voi da jos și va rămâne pielea mea albă

și aspră peste care soarele

amorțit va lăsa vânătăi.