calea asta îndepărtată de la noi
până la noi
când vorbim (cel puțin asta credem)
și marea estompează
mai toate detaliile

de la frica mea de enunțurile fără cuvânt
de toate jivinele astea care în absență trec prin ele
gândul strangulat că toate de la mine vin
ca dintr-un ținut al lipsei
ca dintr-un dumnezeu al groazei
care temându-se de nimic
încropește lucruri rele
le trimite în lume
fără chip

... până la mascaradele tale
într-un centru hipertrofiat cu mult somn
și uitare și mai multă


în felul nostru vorbim
și marea așază
câte un strat gros
câte un țipăt cuprinzător de pescăruș
muzica expresionistă a valurilor
experte în arta uitatului


ne găsim
ca și cum am fi
în trecut.