Prin întuneric, învăluită-n ceață, calea
Înscânteind în ochi cu năvalnice prezențe
Îmi caută vederea spre a se deșira.

În carne-și poartă taina sfârșitului de lume
Ce-mi adâncește teama privirii în adânc.

Noaptea ei îmi este nor gândirii mele pure
Și-n străluciri umbrește mute redeveniri
Necunoscutului spre-o altă înserare.

Clipind scânteietoare din rădăcini de umbre
Privirea ei îmi trece ființa în uitare.

Distanțele pe care le calc spre risipire
Alcătuiesc sfârșiri și temeri ce din mine
Pășind în suflet tăcerea mi-o inundă.

Din când în când ca ochii de oțel clipesc
Înfiorându-mi calea, cutremurând făptura.