din mine pleacă mereu câte un om și
pierd consistența oaselor
se face prea mult loc pentru inima mea învățată cu strâmtorile
uneori îmi caut plămânii să te pot respira prin pielea atingerilor
chiar atunci nu am aer și mă deplasez spre foarfecă
să pot să tai tot atâtea ferestre câte guri de ozon
trasez un sărut
cel mai amplu prin care îmi pot recăpăta pulsul
coastele apăsate de ani reiau o concertistică anume
mugurii pocnesc la fiecare diez simt pe la încheieturi
de parcă primăvara aici își deschide o tabără
în jurul focului ațâțat adhoc
e martie și fiecare plecare îmi slăbește puterile

deschid america lui kafka