Soarele, ca o clătită,
a vopsit săgeţile,
preotul senin mărită
toate dimineţile;

păsări doldora de zboruri
selfi-uri fac cu aerul,
doar un nor fără ecouri
s-a-ncreţit ca fraierul;

zumzet roz, mirosuri roşii,
gâze ca secundele,
doi ţânţari, precum cocoşii,
îşi măsoară undele;

pe coline creşte iarba
ca un câine-vrabie,
nu-i acoperă nici barba
masca contra rabie;

codrii morţi în vieţi exacte
început-au slujbele,
şobolani din pix şi acte
dau în ei cu drujbele;

un cireş şi-un nuc, la muncă
vor să se încaiere,
ăla de la opt aruncă
fix în ei gunoaiele;

precum Sfinxul, trei cotârle
îşi pozează labele,
dintre pietre ies şopârle,
iar din bloc, ies babele;

viermii rod din oase zaruri
barbugind chemările,
pe-ale crucii idealuri
înfloresc uitările;

înc-o groapă îşi deschide
cariile, navele,
mortul nostru îşi divide
visele şi larvele;

fluturii murind de viaţă
bat în geam cu trompele,
însă eu, cuprins de greaţă,
văruiesc sincopele.

...

Şi cu toate astea, doarme
draga mea superbică,
somnu-i e pornit să sfarme
orice gând de etică,

căci cearşafu-i dă afară
pulpa plină, harnică,
deci mă paşte-o primăvară
absolut zadarnică.