Motto:

Frumusețea pielii tale, lângă mine, nu rămâie
ci te-îndepărtează, mândră, și cu talpa de zăpadă,
Seara, uite, că lasă-va doar un dor de despărțire
Când te ungi pe la picioare cu mult mir și din tămâie
te desparți de tine însăți, miezul nopții e pe căi
îl aștepți, înfrigurată, tot cu ochii la fereastră
poate capeți de la stele, de pe uliți, din sat, mire
parcă-afară latră-un câine, pe la poartă, ochii răi
nu le pasă că la suflet tu ești roșie-albastră
pe la gât ți-ai pus o perlă, la urechi păreau safire
multă larmă-n noapte asta... tu o pui în curigăi
și aștepți, din nou, șoptirea de la florile din glastră...

(Coronița fetei)


Dimineața, mult, îmi bate, cu tot clopul, iar, în ușă
Ca să merg să iau găleata și spre uliță, să ies
De privesc cărarea dulce, parcă aflu-un înțeles
Ce-ar fi vrut să zică maica,-ndepărtata mea mătușă;
De prin coșuri adunate zac mormanele de linguri
Fericirea mi-e prin blide și în oale de pe foc

Pe afară, numai vântul, porumbeii sunt prea singuri
Și mai bat, de prin gâtlejuri, numai zvonuri de noroc;
Demâncare, să tot facă, e femeia, și să steie
Mai departe, iar, de plită, de-a făcut la mămăligă
Pe afară, multă treabă, mult porumb e pe tuleie
Porumbeii vor porumbul, Porumbarul, mult, îi strigă...

Cum doresc, prea, libertatea, cum o vor acele păsări,
Să mă duc și să mă zvârlu prin uliți de piatră udă?
De nu-mi vii, la mine-n poartă, de mă `leși și de nu `răsări
Jur că soarele, chiar mâine, mi se va lăsa, în undă...
Ca un prinț de aur moale, lângă mine, lung, veni-va
Ca să-mi cote, de astrâns-am, apa bună, de fântână
Mult plânge-vor ochii tulburi, zgârietă mi-e ogiva
De nu vii la mine-n poartă, că-s o tânără stăpână!

Te aștept, cu toți voinicii, ca să vezi cum trage apă
Cea mai dulce dinte fete și cea fără stăpânire

Și cu gura mea ce dulce, ți-o voi da, când se adapă
Porumbelul, la fântână, și aripa ta de mire.

Deci te chem cu voiniceii să privești cum strânge spuza
Cea mai mândră de prin sate, nu bătrâna, nu lăuza.

De pe cap, să-mi iei coroana, ce-i de aur, trandafirii
Niște bobocei mai galbini, frunzulițe aurii
Și pe mâini să-mi pui inelul, mai presus de vorba firii
Și atunci, în jurul nostru, ape dulci s-or tot mări;
Căci... văzură, ieri, perechea, dar și mâne or s-o vadă!
Nu există,-n mâini, trădare, nu există nici rocadă...
Liniștită, stă mireasa, apucând, din nou, să coase
Pentru fii, o cămășuță, foarte liniștită-n oase.

Dimineața, mult, îmi bate, cu mânuța, iar, în ușă
Ca să merg să iau găleata și spre ulițe, să ies...
De-mi privesc cărarea dulce, parcă aflu-un înțeles
Mult mi-a spus că măritișul, păcăleală-i, o mătușă!
Dară` ei, privind la mine, cununița mea din păr
Să le dau acum de-o parte, pentru varză din ciubăr
Măritișul, cununiță a femeii prea deștepte
Fata veche, o bătrână, ce-o umbla pe drumuri drepte
Dă-ți coroana, mai departe, ochii-mi plânși, demult, zăcură
Trandafirii prinși în mână, o să-i țin pe lângă `mini
Și mă uit, cu dinadinsul, la pierduta de prescură
La îndepărtate poarte, ce-ascund `coroniți cu spini...
Dă-mi, Tu, Doamne, doar uimirea!
Să mă pot, iar, bucura!
Și de vine, iar, flăcăul, iasomia o pica!
De departe, o priviră, doar un zvon și Dunărea.