În parcuri frunza cade arămie
Pe pajiști unde ieri zâmbise mai.
Și în avuzuri lunecă pustie
Pe apa-n care dorul ți-oglindeai.
Azi singur al păunilor alai
Mai înflorește pacea din grădină,
Iar eu, simțind zăpezile ce vin
Și presimțind durerea ce-o să vină,
Rechem în țări de geruri și de chin
Uitarea ce durerile alină.

Pierdută e a verii frenezie,
Dus,
Pan suflând în trestie de nai,
De-acum să sune dulcea melodie
A toamnei
Tristă inima, ce n-ai
Iubitele pe care le visai,
Privește cum apare de senină,
Prin seara-n care ninge aur fin
De foi îngălbenite de lumină
Cu ușurință unui zbor divin,
Uitarea ce durerile alină.

Din depărtări în depărtări adie
Cum, în amurguri, zurgălăi de cai
Răsună, pier și tremură și-nvie,
Nostalgic, pe un drum care-l uitai
O, suflete bolnav al meu, ce ai ?
E ca o rază caldă de lumină în țara peste care norii vin
S-arunce umbră, jale și ruină,
Și e prin ceață veșnicului spleen
Uitarea ce durerile alină.

O, toamnă, fie voia ta, regină,
Tu, care faci din trandafir un spin,
Tu, ce pe codri de-aur prinzi rugină,
Tu, ce-ai sădit alături de suspin
Uitarea ce durerile alină.