admit că atunci când mă îmbrâncesc pe podea
picioarele ignorante și faultante ale omenirii,
când mâinile cu unghii tari își scriu dactilografia lor în carnea mea,
când migrena mă apasă și ceva pare că mă lovește,

când în fața ochilor mei apare ca-n vis imaginea hipertrofiată a unui creier,
care parcă răspândește o ceață luminoasă, rubinie,
amestecată cu aurul compact al emisferelor,
o bijuterie care mă trage irezistibil în ea, ca un scarabeu sacru...
oare voi cădea, oare voi adormi sau mai rău de atâta?

atunci când mi se deschide o rană în trup și lumina mă răpește
și Zeus însuși o înșală pe Hera cu trupul meu placid și pământean,
când însăși boala mă trage sub salteaua de plutire în pat,
(mare lucru să ai una, mare lucru să ai un acoperiș deasupra capului,
mare lucru să te doară capul, fiindcă încă ai cap,)

admit, cum spuneam, că mă ghemuiesc în cerul meu ca un arici,
plec undeva în Italia, loc de mijloc, loc bun și rudă cu noi toți,
închid ochii, colorez Colosseumul recent restaurat, mă gândesc la gondole,
închipuiesc portretul Monalisei, visez viile cu struguri bogați și
cu câteva boabe supte de viespi,

și, dacă nici așa nu mă simt liberă, atunci mă gândesc la tot ce-i bun,
la umanitatea noastră comună și veche poveste,
la viața noastră cea de toate zilele, soi bun și tare de oameni
ca esențele din vârfuri de munte, peste pietre și ape călători cu gândul iute,
aprinzători cu trupul lângă focul Vestei,
cu ofranda noastră pentru pace, iubire, prosperitate,
totul pe limba dreptății și bunului simț, a clopotelor și a semnelor de carte

lângă templul fără nume în care ne sfințim simțirea și gândirea,
în care suntem fructul matur al copacului lumii,
creștem din seva lui ce e mai bun, ducem lumina mai departe,
vâslim, învațăm să cântărim pește, furtuni și vise și ne pregătim fiii
pentru marea zugrăvire cu culori și fapte a altor ceruri din sufletul nostru.