Zorro

Pe steaua albă ce sclipea
În haos departata,
Sus la palatul de cristal
Printesa însăsi stăpânea
Imperiul, lumea toată.

Nemarginirea cuprindea
În palma-i delicată,
Un gest și totul dispărea
În noaptea-ntunecată.

Cu ochii negri, visatori
Cu părul de mătasă
Iubită ea era nespus
Fecioară nepătată.

Și totu-i răspândea în jur
Nespus de sfanta vrajă
Gingaș sclipiri de stele mii
Se răspândeau în preajmă.

La chipul alb și visător
Și obrăjori de fragă
Prea mulți s-au stins visând
Vroind pe ea să vadă.

Dar azi palatul și tăcerea
Ce veșnic dăinuiesc în vid
Au tremurat, s-au clătinat
Și și-au simțit pieirea.

Prințesa șade gânditor
Lumina necreată
A apărut!... Ce e?
Ce zvon aduce dintr-odată?

Și cum de a pătruns poznaș
Și se alintă dulce
Și curcubee drăgălaș
În părul ei aduce?

Și cine a-ndrăznit aici
Peste a sa putere
A se ascunde și de ce
Lumină și tăcere?

La glasul ei poruncitor
Tăcerea lin șoptește:
- Prințesă, tu vrei tot
Tu vrei chiar nemurirea?

Vrei bolta cerului
Și stelele...
Sau vrei
Numai iubirea?

Nu-i pentru suflet omenesc,
Imperiul ar pieri în ea
Păstrează-l și renunță
Uită.

- Nu pot a mai uita acum
Iubirea mă cuprinde
O voi căuta chiar de n-ar fi
Și moartea voi înfrânge.

Doar eu stăpânitoare sunt
Și veșnicia
Voi crea
De nu-i.

Întreg imperiul a aflat
Prințesa astăzi cheamă
În sala mare la palat
Toți prinții vin în grabă.

- Prințesă...
Ei nu o privesc, nu pot
Și s-ar ascunde
Frumoasă prea frumoasă e.


-Prințesă, astăzi am aflat
Că vrei chiar nemurirea
Că l-ai lua să-ți fie soț
De ți-ar da și iubirea.

Noi n-am găsit ceea ce ceri
Iubirea, nemurirea
Dar le vom cumpara curand
De asta îți e vrerea.

O lacrimă din ochii ei
Încet, încet coboară
E bucuroasă își spun ei
Dar cine intră oare?

Și chiar acum din departari
Un paj fără de nume
Pătrunde și privește drept
Nimic nu are-a spune.

Și prinții s-au retras încet
El este chiar alesul
Cum altfel ar putea privi
Stăpâna-n universuri.

El tace dară ochii lui
O-nvăluie-n misteriu
Cu-acel miraj din alte zari
Ce nu-i știm înțelesul.

În suflet ei pătrund ușor
Ce vis gingaș
Pe-aripa lor
De dragoste si pace.

Un cer etern, nemărginit
Din vraja lor se lasă
Și cu amorul său divin
Atinge pe crăiasă.

-Sunt prinţul lumilor
Și numai pentru tine
Dezvălui ultimul secret
Iubirea-i nemurire.

Prinţul se întoarce-acum
Și către veșnicie
Ca-ntotdeauna inima
Îl cheamă să revie.

- Cum oare din iubire eu
Să fiu nemuritoare?
Și cum un paj
Un om de rând

Nemuritor să fie?
De ce-ai venit
De acum pleci?
De mor îți pasă ție?

În suflet el a tresărit
Nu lasă să se vadă
O lacrimă s-a furișat din ochi
Și ea îl doare parcă.


Jos, în grădina regilor
Chiar lângă seminariu
Unde prințesa la castel
Ades își poartă pasul

Sub un copac bătrân, pe mal
Pajul se-oglindește-n apă
Și-al său chip privește
O taină.

- De-ar fi un prinț ca să ajung
Nu veșnicia, Tată
Iubirea și prințesa mea
Ori moartea dă-mi, de soață.

Pajul privește-acum întîi
Voalul de mireasă
El îl ascunde căpătâi
Pe fată o veghează.

Ascuns cumva în umbra lui
Privind din altă lume
La alunițele pe umere
La sânii ca de zână.

Și-n noaptea cea de catifea
Când luna se-oglindește
Și unduios, îndrăgostit
Cu valul se unește

Prințesa vine nevăzut
În apă cu sfiala
Trupul alb si drăgălaș
Să îl alinte-n taină.

-De vrei voalul să ți-l dau
Să nu ne știe nimeni
Un singur lucru eu îți cer
Tu vino de îl prinde.

Pajul, intâiul visator
Pe zana o cuprinde
In brate moi
Pacea iubirii


În inimă găsește
Mirajul amoros
Nici dragoste, nici eros
Ceva mai mult, amețitor.

Pajul, întâiul muritor dispare
Si zana-nsingurata iar
Se-ntreabă cu mirare:

Cum aș putea
Să fiu si eu
O simpla muritoare?


Maria

Tu vino, raza mea în vis
Pe brațul meu îți lasă
Și părul tău de borangic
Și fruntea de mireasă.

Adânc în vis să mă cobor
Asemenea să-ți pară


Tu zână,
Să-mi fie numai dânsa
O statua,
De vergine, tăcută și sfioasă.

Să-nvii încet, ca-n alte dăți
Și eu s-aștern, pe fruntea marmoree
Pe brațul tău duios, gingaș
Voalul de femeie.

Din sânul tău tu să îmi lași
Iubirea, numai dânsa
În bolta sufletului stins
Ne-om pierde ca în crâng.

Și dimineața ne-om trezi
Și-om povesti în taină
Ca dulci nimicuri care trec
Tot ce-ai visat, fecioară.

Frumoasă, mai frumoasă-mi pari
Cu păr de aur moale
Căzând în valuri unduios
Pe umerele goale.

În visul meu te port, aievea
Ca lumea de himere
S-o uit, să sting în ea
A inimii durere.

Dac-oi pleca în zori, să-mi lași
Statuia sau voalul și-n ea
Să reânvii diseară
În rouă de iubire.

Ca mii de ani am rătăcit
Amorul să te-ajungă
Și mii și mii or trece-n clipe
Până în zori de ziuă.

Iubitul meu, cere-mi ce vrei
Ți-oi da nemărginirea,
Oceanul a-l coprinde
Adevăr, eternul, fericirea.

Nu știu iubita mea, eu sunt doar o părere
Mai mult mă vei iubi astfel
Reânviind, să mă petreci murind
Un trandafir ce piere.

Tu-mi ceri mai mult decât aveam
Iubindu-te în taină
De ce-oi schimba pe-un cer
Sfinţita ta apropiere?

Marie, durerea ce îmi dai
Pierind în zori, nălucă
Îmi e mai scumpă, îmi e cer
Ce-i fericirea singur?

-Au tu nu știi că pe pământ
Nu mă mai poți ajunge
Nici cerul meu himeric vis
În brațe a-l coprinde?

De-ai fi Marie fără cer
Eu te-oi iubi mai tare.

-Aripi să iei, rupe-mi-le
Deci trupul tău îl lasă
Și te ridică sus la cer
Căci voi să-ți fiu prinţesă.

Statuia ta se pierde-ncet
În umbrele-nserării
Voalul și atât regret,
Că nu te-am dat uitării.

Cum trece valul de ușor sub pasul tău, madonă,
Din umbra lacului răsai ca ideal din spumă.

Cum cade valul de sidef, pe sub arcade albe
În mii de cioburi de argint, pictura ta o sfarmă.

Tu vii ca lebăda ușor și te ascunzi, șireată
Cu păr bălai, cu ochii mari și palidă, încercănată.

O diademă, un surâs, fără să vrei, cochetă
Cu valul vii și pleci, de ce? rămâi, rămâi fecioară.

O luntre, nuferii, noi doi și cețuri peste ape
În codrul de zefir foșnind, de murmur și de taină.

Iar spiriduși zglobii în jur s-așază lângă tine
Ș-o veveriță cu trei nuci te-mbie iar Marie.

Doar codrul cerne peste noi o rouă de petale
În flori de tei, de nuferi mari, ca să îi fii mireasă.

Cum poartă valul chipul tău la răsărit, Marie
Unde te duci, când o să-mi vii?... mai rămâi, rămâi la mine.


Poemă de copil


Când ochii tăi,
Pentru o clipă m-au privit
Am înțeles ca niciodată
Am înțeles că s-a ivit

Iubirea sinceră, curată
Și-ntâia oară am simțit
Că de făptura-ți delicată
Rămân etern îndrăgostit.

E seară, orele-s târzii
Privesc pe geam afară
În parc aleile-s pustii
E frig și plouă iară.

Mi-e dor de tot ce ai luat
Mă doare inima din tine
Mă doare vidul ce-ai lăsat
Și tot parfumul tău
Ce a rămas cu mine.





Copii



Dă-mi cerul tău, mai dă-mi o zi de pace
Dă-mi numai un ocean, de milă într-o cupă
S-o beau încet și fericit, cu tine și cu zîne
Dă-mi sânziene, spiriduși, copii săraci și singuri
Dă-mi și sărmanii Tăi să-i duc în brațe de Marie
Un Tătic și e destul de azi nu mai sunt singur.

Dă-mi adevăr sau doar atât
El n-a venit la mine și toate darurile-mi sânt
Atât, atât de triste, deci ia-le tată înapoi
Pe frate tu petrece-l, ia-ți și sărmanii tăi
De ce te joci cu mine?

Îți dau ce vrei, am jucării și o păpușă ruptă
Am cozonaci și bunătăți și hăinuțele zdrențuite
Un iepuraș slăbit, flămând și poezii și tot ce vrei
Sunt un orfan bogat în vise, şi atât.
Doar de Revelion, pentru o zi, dar an de an să vii
Nu am nimic să-ți cer, să-ți dau, le-am așezat la ușă.

Și toată noaptea l-am pândit, el n-a revenit poate
Am adormit și n-am văzut, să văd, a luat din daruri?
Tiptil să-l prind, pândesc șiret și an de an speranța
Copiii goi, flămînzi, bolnavi i-a lăsat singuri.
Dar azi pentru orfani, de n-are cui să-i pese
Nimeni la ei nu vine

Voi fi tăticul pentru ei
Adevărat, în fiecare zi v-aștept
În ușă chiar eu,
E cel mai bun ce l-am găsit, n-am altul
Acel orfan și cerșetor.
Si mai regret atât
Că n-am aripi s-ajung la toți copiii lumii
Prea mulți pentru un suflet; vă promit c-odată
Într-o viață, măcar odată o s-ajung la fiecare
Să fiu
Tăticul viu și-adevărat din poartă.


Lacul

Lacul cel de lacrimă
Și rouă
Singuratec, două lebede sfioase
De visare
Par încremenite
Totul tace.

Nuferii de nea și cețuri,
Murmure
Sânziene și cu zâne,
Dorm
Sub raza lunii blânde
În pace.

Ce vis de feerie
Sfântă
Aduci în inima robită
Vino
Tu, răpitoare muză fii
Iubită.

Mereu să mor sau să învii
Aice
Și veşnic n-am să mai reviu
Prea mult
O muză, sufletul în lacrimă
Te cată.

Mă dor a inimii tăi ochi
Crăiasă
M-ai fermecat de nu mai sunt
Al meu
De ce mă-ncânți, de ce te joci
Nu-ți pasă.

A inimii văpaie porți
Regină
Natură, zână-mi pari, de ce
Nu ești
Ș-acum la pieptul meu
Femeie?

De ce cu foșnet mă atragi
Și zvonuri
Multe bat în ram și lacrimi
Din sălcii
Cad și cad mereu
Romantic?


Angela

De ce madonă tu îmi ești cu aripile frânte,
Cu acel miraj senin și blând,
Cu ochii mari, îngândurați or visători și umezi
Singurătății mele dai, iubito, ce anume?
Nu știu, nu pot să te coprind cu brațul și cu șoapte
Înmărmurit de așa sfântă și dureros aproape.

Aproape sunt, departe ești, voalul de mătasă desprinzi încet
Din cerul meu de-or piere lumile, azi nu îmi pasă.

Căci văd în chipul tău cel sfânt pictura marmoree
De ce sunt eu însingurat, de ce ești tu femeie?
Ș-aluneci blând la pieptul meu,
Cu ochii tăi în ochii mei, de părul tău de abanos
De raze de văpaie, de șoaptele fierbinți, tu fugi
Te caut, râzi, ca doi copii ne alintăm în joacă.

Din cer s-o fur de nu-i și nu-i
A mea.

Te port în amintiri mereu, pe-aripile uitării
Din ziua-n care ai murit, c-un zâmbet stins, cuminte
Doar frunze cad și cad mereu, din urma ta, madonă
La geamul meu te reântorci, sufletu-mi se frânge.
De veșnic dureros amor ce văd în umbra ta și nu e.
Te chem, alerg, îmi pari că ești aceeași, tot aieve
Dar nu, nicicând nu vei mai fi iubito, știu, aice.

De n-oi veni, voi regăsi Angela într-o seară
O alta, vergine Marie rămâi în locul ei
Mă doare inima din tine
Prea mult, prea iute mi-ai luat-o
Mai las-o când și când la noi
În serile de vineri.


Marea

Cu marea noaptea mă-nvelesc
În tainica tăcere și
Cer înstelat, tremurător

Nisipul scrie rând pe rând
Din vânt a tale șoapte.

Tu Tată, tu oceanul meu
Dă-mi albatroși, sirene
Fie cerul ochiul tău

Azur și feerie port
Sub aripi și sub pleoape
Mă-nalț în zbor cu albatroși

E atât de simplu
Vreau si zbor
Tu erai iubirea
Tată.




Vis



Gingaşe roze, lacrimi de amor, pe trepte aruncate
Adumbrit de marea calma , coperit de luna plină
De-atâtea ori te-am căutat, ţărmul pustiu şi antic

Tu vieţii mele lacrima, rătăcitor spre moarte
De-atâtea ori te-am rechemat, cu mii de rugăminţi
Sculpturi tăcute, reci, voi marmore suave

În codri te aştept ş-acum de secoli grei, de ere
De-atâtea ori te-am asteptat pe ţărmul mut, în noapte
Sub bolţile pustii, tăcute trec secolii în clipe

Din ceruri se coboară-ncet în fiecare sară
O rază blândă de scântei, de fulgere

Răsai încet ca din trecut, rămâi în depărtare
Tu dimineata fără chip, minune mişcătoare
De dânsa sunt chemat mereu, odihnă voi, repaos.

Ce eşti, ce voi, de ce-mi răsai, tu fără nume
Tu mireasma şi amor, tu copilarie in visul meu
De ce nu laşi în urma ta nici chip, nici trup, nici umbră?

-Amorul este chipul meu şi cerul meu e umbra
A vieţii voastre margini mor, căci trupul vă e firea

-Tu vino moarte să-mi redai al nemuririi nimb
Amorul vine furişat iar eu asa de singur
De dânsul ars m-am risipit, cenuşă sunt
Lumină şi cenuşă.




Pastel



Sună dumbrăvile
În depărtările
Codrului negru

Ceruri de iarnă
Stele îngână
Romanţe de toamnă

Plopii se scutur
Neaua coboară
În lacuri sub cedri

Turme de ciute
Paseri tăcute
Nuferi s-aştern

Harpe şi muze
Codrului antic
Cor de armonii

Seri de pastel
Primăvăratec.




Singurătate



Când ramuri bat și se-nfior
Când luna-i singură pe mări
Și noaptea neagră tace
Când nouri repezi trec fugar
Când cerul de porfiră

Te-ntorci la ochiul obosit și visător madonă
Cu pasul sfânt,
Te-nduioşezi și ceri, sfioasă
Din ceruri zânele suspin'
Sară de basm sub cedri
Trec umbre repezi, tu rămâi în lumea ta
Străin te văd, aevea

Voalul diafan se lasă, mângâietor pe ape
Boboci de rouă se aștern pe-alei
Crăiasă
Columbe albe-n depărtări, clopote gingașe
O stea s-aprinde ș-alte mor în noaptea-ncremenită
În părul tău de abanos, în ochii cei albaștri
Pe aripi te înalți ușor, te cobori în unde
În unda apelor, Marie, zefirul poartă luntrea-ncetișor
Mă pierd în depărtări, romantic
Pe lac doar undele șoptesc și se îngână-n noapte
Nu-i nimeni, când și când ca o fantasmă se petrec
Prin veacuri umbre, șoapte, o luntre goală
De Sânziene, poate.

Tu nemurire desfășori în raze
O lume de închipuiri, miresme, ambre
Splendori gingașe de sidef, în taină și în șoaptă
De-ai fi aceeași, de n-ai fi, de te-aș vedea... himeră
De m-aș ruga necontenit, te-ai risipi în dimineți
Pe sub arcade nicăieri, tăcută, diafană.

Tu, cât de dragă Mărioară,
Miresme trec uşor sub bolți
Sub pasul tău.

Ș-apoi rămâi cu un surâs alăturea de mine
În zări, în răsărit, apus, nostalgic
Cerul purpuriu pe înserat, noi doi, pe insulă în larg
Oceanul necuprins, noi, singuri
Pe faleză.

Coboară genele ușor, lacrima
de sirenă
Simțirea ta, tremurător, zefirul... adiere
Întoarce-ți fața ta în sus, în ochii mei cu ochii
Rămâi ca lebăda, uimit, surâzi
În pace , tăcerea Ta, apusul
Cu grație, înduioșat, colombă în lumină.

Revarsă visul inocent și cerul de sub pleoape
Copilăroasă, marmoră, pe țărmul de departe
Oceanul stins, madonă
Te risipești la răsărit, în depărtări, în șoapte
Copilă ieri, țărmul pustiu,
De ce, noi Miriam, noi doi
Și luna peste ape?




Patru inimi



Mare de liniști dormi pe aripe cu cerul în unde
Cazi în picturi, vii în talazuri, pari de oglindă
Doar tu, doar eu.

Dă-mi veșnic somn de alte clipe, noi cerul, doi
Tu, unul, mare, eu cer de raze, doi suntem, alte
Cer, doi și mare, numai noi doi.

Trei, orizonturi, un cer de mare, doi de ocean
Trei și o clipă, ceasul
Și eu.

Parcă plutește, patru din soare, val de lumină
Mării oglindă, pe un culoare, două de nuanțe
Treilea de vis de auroră, o boreală, patru
Și tu.




Codrul



Pe marea fără raze, nouri repezi, cețuri line
Stele mișcătoare, cerul nopții de porfiră
Copii adormiți pe nuferi, tainic undele suspină

Luna cerne peste creste raze moi și dulci de aur
Rozmarin și tei suave armonii, miresme-nalță
Codrul negru, menestrelul nopților încremenite

Roi de șoapte și de murmur, de isvoară șopotinde
Basm de cetini prin frunzișuri gingaș de zefir foșnite
Cor de mii de paseri îngână doină in dumbrave

Două ciute-ncremenite cată zările îndepărtate
Iepurașii dau târcoale, veverițele zglobii, iezii vin
Cu-alai de ciute, de bursuci în zmeuriș

Lacul mișcător de sălcii cercuri, cercuri unduiește
Din ceruri mii de raze cad în orișicare sară
Sub bolți de frunze ruginii, în bobi de rouă clară.




Logos



Inimă cu trei caturi,
Din urme de cer, sub unde de clipă
Fir de pastel, în tonuri de harpă

Sens decupat, remodelat
Vers, cuvânt, vocală te-ai risipit, reânviat
În manuscris, necunoscut, scrib și penel,

Joc de idei,
Ghici tâlcul lui, cine, de ce
Cum, pentru ce?

Pleoapă de cer, galactic atom,
Vis furișat, adulmecat și cercetat
Printre idei,

Iar te prefaci și revelat
Disimulat, dar cine ești?
Chip ai... nu ai, sens ești... nu ești

Pari a nu fi, ești a părea, nu înțeleg
Tăcând îmi rostești, vorbind tâlcuieşti
Fii ce? Orice voiești.

Soare de lumi, romane, poeme scrii și le arzi
Singur lucești, neschimbător, nu te zărești
Joc orbitor, soare vocalic

Chip fără chip, mască sub sens, întrețesut
Trup fără trup, nume anonim
Umbră de scrib, cui te rostești?

Sferă de foc, mii de culori, nuanțe de sensuri
Și de idei rostogolești, cameleonic,
Altul ș-același,

Logosul literar, da, am ghicit
Cuvântul și scribul
Mult și puțin
Ești.




Mamă




Din care cer ai scoborât
În calea vieții mele
Cum de aprinzi lumina ta
Cu un surâs de ideal
Din lumea cea de umbre?

O lacrimă, un surâs
În ochii de crăiasă
O alinare, un suspin și glasul blând
Ai mai albit, de ce
Tu mamă?

Parcă eram
Asară împreună... deși tu
Ai murit demult, trăim

Veșnic în lacrimi amintiri
Copil rămân, vei mai trăi
Cât voi trăi, cu marea, cerul, pescăruși
Cu tine vreau
Să fiu mereu.



Robin Hood




Trecut-au anii rând pe rând
În poarta casei mele te-aștept cu floare de măslin
Cu mucenici și cozonaci, clopoței și mere

Puțin de stele prăfuit, de secoli și speranțe
Cine ești tu, străin sosit din noapte
Cu sabia, murgul cel alb

Cu ochi de fulger,
Cavaler grăbit, rămâi seară de seară.



Joc




De ce iubire numai eu
De ce-ai plecat în noapte
De ce cu murmur bați în ram
De ce pustiul vieții mele lași
Și altora le ești de ce
Tu, mare de singurătate?

De când, de ce mă minți frumos
De când cu jurăminți
De când răvașele mi-ai rupt
De ce nu te mai stingi?

De ce tu taci,
De ce te-ntreb, te miri ș-apoi trădezi
De ce vii vinovată
De ce nu voi să te mai iert
De ce mă-mpac, de ce enigmă răscolești
De ce în loc nu-ți pot opri orologiul
De ce ești nicăierea?

De-atâtea ori eu te-am strigat
De câte ori pe-alăturea ca doi străini trecând
De câte ori ne-am cunoscut întâi
Deși mereu ne-am întâlnit.

Departe și aproape ești, aceeaș or o alta
Tu singură n-ai înțeles
Am vrut să-ți fiu ce n-ai putut fi mie
Iubire și atât, iubire.

Tu vis al lui amor

Rămâi așa, fii ce ești tu, etern de flame sfinte
În inimă, alăturea, pe cer sau unde voi
Tu, zână.




Visare



Pe ape trestiile plâng cu foșnet lin în noapte
Din mal în mal se țes poteci sub luna de văpaie
Ș-un murmur stins, înfiorat s-animă-n depărtare
Din ram în ram, cu tânguiri
Aproape, mai aproape.

Feeric, blând și-nduioșat în ropote de ploaie
De Ideal fii cuvântat la ceas de amintire
Doar isvoarele suspină, doar luna s-adumbrește
Doar codrul plânge nencetat, însingurat și veșted.

Doar mușchiul verde și tăcut vegheat de miezul nopții
Covorul moale peste-alei cutreierat adesea
De o sirenă.






Edi





Doar dacă vii cu inima în palmele de ceară
Te răsfiri în norii cei din lumea din afară
Te scrii pe trepte heroglifă și bați în poartă iară
Rămâi ca umbra în pridvor în loc de bună seară
De arzi în scrum, de-nvii și mori în rouă și petală
Zorro, sărmanii l-or iubi
Doar dacă.

Salbă de safir de rouă porți la gâtul de mireasă
Sprâncenată, ochi de mure, gene grele sub maramă
Te-am văzut, mi-ai căzut dragă, cui să spun?
Nu bagi de seamă.
Te-am chemat cu binișorul, te-am strigat cu dinadinsul
Mi-ai zâmbit... cu degețelul o chemare
Și ai întins-o.

Ți-am cântat pe sub fereastră,
Mi-ai vărsat o vadră-n strune
M-am lăsat de meserie, trubadur murat cu prune.

Voi sau nu, vii sau nu-ți pasă
Iar mă chemi cu degețelul și te-mpiedici mofturoasă.
Năzuroasă și nurlie, orișicât ai fi de scumpă
Alte 10 or fi asemeni, pa, să-mi scrii
Nu vrei, adio.

E liber, o fantomă, o legendă... Zorro
Bărbatul demn și de oțel
Și nu milog la o-mbufnată.

Când Zorro trece prin deșert în nopțile cu lună nouă
De stai pe gânduri, te codești
Frumoaso, iată ghem și sfoară de la el
Să împletești.

Ostatecă frumoasă, când evadați peste crenel
Să împletești și să-i zâmbești
Iubito, adio și pe altădată.

Așa-i femeia, un moft amăgitor
Cu mii de fețe-n fire
Și Zorro însuși dac-ai fi
Seducătorul, totuși
Fii jucaus
Ole!



Reverie



Rouri moi de filigran ard aprinse în himere
Zare de mărgean... apus în serile boeme
Isvorele de cleștar vin în cale înspumate
Alte mii de stele cad în reverii departe.

Azi de-aș avea ale milei tale zari
Aș risipi durerea

Peste anii trecători să îmi aduc aminte
Cum rămâneam întrebător
Neincrezător, mireasă tu iubito îmi erai
Aevea.

Te-apropii singură, îmi pari uimită și distrasă
Cu șuvița în gene moi lăsată.



Timpul



Anii trec în zbor, plutind
învolburat
Așa ca și o sară,

două sub cerul meu
De jad.
Trec
clipele în ceasuri, trec secolii în ere
Ai plecat în zare, te ștergi
în fumul cel uitat
Redă-mi o clipă, ceasul și orele de ieri
Adună-mi fericirea în secolii
din noi

Veșnicie, rămâi
ca o măiastră, cu aripe de nori
Cu ochii de isvoară, cu lacrime de mări
Colind pustiul serii și orele de azi
De ieri, de mâni, iubire
De ai veni... de azi.

Oprește orologiul, tic-tacul obosit

Revin încet la mine, prieten rispit
Clepsidra sfărâmată, nisipul peste ani
Cu timpu-ncremenit în cale îmi apari
Cu nemurire.. același ieri de azi

Întinerim sau poate
murim, ca statue... opriți
Tu nemuritor prin ere si poate eu.



Iezerul



Lacul coperă în maluri feerie-ndrăgostită
Nouri moi în raze pale cată-n undele șoptite
Îngânat de armonia serilor de lună plină

Și-n tot locul trec nostalgic așteptând și parcă nu e
Ea să-mi vie și s-ofteze... lacrimi

Tu, cât ești de subțirică, de cearcăne cuprinsă
Cu ochi adânci și singuri... frumoasa mea iubită

Răpus de fermecată și albă mâna ta
Pe malul cel de ape aștept... nu, nu-mi apari
Revăd în sara asta... revin și mâni la ea.

Cu buzele de rodii, răsfrânte-n vino-ncoa
Cu-acel ceva ce nimeni, doar eu, doar eu și ea
Luna se ascunde-n ramul aplecat în undă
Iară eu cobor în luntre să te-adun în brațe, vină

Tu vină-n codrul la isvor, la iezerul albastru
Vino, colo-n luntre albă, să plutim cuprinși de farmec
Totul sună, totul tace în codrii adormiți
De ce, de ce sunt singur
Ș-atât de sfântă pace.

Să vâslim... două columbe, petrecuți de nouri repezi
Să intrăm în luminișul cel sălbatic și poetic
Ș-apoi să rătăcim cărarea troienită
Ascunși în foi de mure, de rouri și ferigă
Ne-om pierde în poiene, cu anii trecători
Și om uita că suntem în lume muritori.

Când lacul se coprinde de tremur și de murmur
Doi copilaşi ș-o luntre s-arată
Din adâncuri

Lacul înghețat în cețuri unduiește, greu de nuferi
De ce sunt atât de singur, de ce lacul tău suspină?



Copilaş



Când iarna trece pe alei de nea imaculate
Când ploaia bate-ncet şi rar cu picuri mari şi lacrimi
Când vântul şuieră romantic, pustiul şi tăcerea
Când ţărmurile se izbesc în valuri înspumate
Când tot şi toate par răpite de vantul greu, sălbatec
Când oare când voi regăsi amorul... reverie
A' visurilor mele ţărm ce n-a mai fost să fie.

De ce se tulbură în piept şi ochiul meu se bate
Să mai trăiesc pentru o zi, de aş mai avea iubire
Câtă am şi nu mi-e saţ', mai voi o cupă.

E viaţa mea un vis hoinar, e lumea o văpaie
Cer de lacrimi arzător, himera mea
Rămâi ca steaua cea din ape deasupra bolţilor senine
Redă-mi iubirea cea de ieri, o zi mai voi... pe tine.

Rămâi ca zâna cea în prag şi dă-mi o altă soarte
Că nu mai voi şi nu mai pot, deci moartea fie-mi soaţă.
Din tine Ideal mai cer o oră de iubire.

Iubire când vei reveni cu ambră şi tăcere
Să-mi laşi speranţa.



Dumbrava



De ce-mi rasai ca o statuie cu pasul sfânt si ochii mari
Prin viata mea trecând ca zână, lasând regret în urma ta
De ce nu-mi vii la pieptul gales, pierduta de amor si vis
Rapus de soapta gurii tale, murind încet si dureros
Ramâi, ramâi tu cea sfintita, cu aripile frânte cazi
Sa te adun ca o colomba, pierdut de-amorul fara sat.

Coboara-ti ochii tai în ochii înlacrimati si arzatori
Reda-mi tu inimă duioasă aceeas' inimă de azi.
Si-ncet apleaca-te senina sa ma aduni în ochii adânci
Sa ma rapui ca o regina, sa fii a mea s-a nimanui.

Dar de-as avea zefirul galeş ce-l porti pe umerii cei goi
De-as fi murit pe sânul gingas si te-as sorbi din ochii tai
Te lasi cu fruntea cea suava, cu ochii cei îngândurati
Aproape, sfânta, diafana, tu copil alb, imaculat.

Iar eu te-adun în par balai si te ascund ca o mireasa
Surâsul tau, lacrima ta cu scânteieri din cer se lasa

Rasai din marea de suspine
Tu dragoste, tu lumină arzând de flacara pe ape.



Iubitei



Tăcerea ta e blândă
Şi-n toată nemişcarea ta
Păstrezi lumina de mireasă
Un zâmbet
In lumina mea.

Răvaşul tău l-am rupt
Nu-mi pasă
De vorbe, promisiuni de-amor
Iubirea ta... nevinovată
Mi-ajunge
Fii iubito lacrimă
Si amor.

Rămâi ca orhideea-n vise
Păstrează în viaţa ta
Din amintirea mea o sară
Ş-apoi te du
in calea ta.

Revino, serile de-april
Sub tei, acasă
Ca pe o zâna te-oi purta
Şi tu asemenea, măiastră
Te-oi risipi.

Cu ochii mă-nsoţeşti ades
Cu amintirea şi absenţa
Iar noi pe-alei de primăvară
În nefiinţă
Trecem.



Iepuraş



La portiţa casei mele s-a oprit un iepuraş
Cu mustăţi de aur moale, cu blăniţa de poznaş

Peste noapte, hâtru foarte lângă sobă cuminţel
Basme, snoave le pândeşte ş-apoi toarce motănel

Staroste peste ogradă, cu porumbeii hârjonel
Ciufulit şi rasfatat

Coşul cel de bunătăţi şmecher îl adulmecă şi
Căţărat ca un căţel peste torţi înfulecă

Sara vine, dă târcoale hoţ şi belfer
perna mi-o înhaţă
Şi gelos ca o pisică numai el pe ea să doarmă

Iară eu privind la stele, somnoros şi bosumflat
Aş dormi... dar lasă, lasă, că l-oi prinde la furat.



Senin



Clopote se sting în clinchet lin de ape

Gonguri de argint răsună

Tu sameni cerului de-april, tu azuriul meu
Din bolţile senine
Smerit cobori şi singur pari, un clocot de lacrima
şi ambră

Uitat în scrinul meu, în zări, în ropote de toamnă
Smerit şi blând, lumina şi tăcere.

De ce, de ce nu-mi spui... Idealul e cerul
Azuriul, in lume de păreri
De nori trecând,

Noi toţi murim, tu cui rămâi
Tu cui revii, de mâine e tăcere
Ş-atâta nostalgie.



Copilă



Din penelul unei clipe te-ai născut de ieri deodată
Iară dinţii cei de perlă şi de spumă... juvaer
Părul tău de mosc, inele peste umeri cearcă

Buzele, arcuri de fragă, ochii, lacuri de azur, candele
Surâzând şi răsfăţată, promisiune de femeie
Dragalasa şi senină, nechemată şi copilă

Cu un deget de madonă m-ai ales dintr-o mulţime
Ş-ai lăsat mie sărmanul
Veşnic altă amăgire.

M-ai plimbat cu vino-ncoace,
M-ai gonit cu du-te, ia-mă
Te-ai jucat ca o pisică
Iar eu n-am băgat de seamă.

Atâta poezie şi pace-n ochii tăi
De-atâta înşelare mă-nvrednicesc cu ei.

Privind aşa o scumpă şi candidă mireasă
Azi înţeleg prea bine...
Sunt muritor... te du
Îmi eşti prea dificilă şi eu nu-s prinţ
Mă lasă.



Pace



Când ochiul tău întredeschis coboară-nlăcrimat
Ş-adună în suspine pacea ta
Lasă-ţi inima să cânte de fericire undeva
În palma unei mici copile
În roua ce ne oglindea
În flacăra pe ţărmul plajei
În orişice, în depărtare
Atât
Nimic, nimic... doar inima

Revino-ncet şi te priveste uimit
Sub cerul singur, cu o clipă
aceasta... unica
Cu linistea
Ce voi, ce eşti, de ce, de când?
O clipă de sinceritate.
Va fi iubire?
Cere...

Ideal pierdut în visuri
În tăcere te asameni
Cu prezenţa... cu absenţa
Ş-apoi
Eşti...? ce eşti?

Sub cerul Pacii,
atât de viu, atât de singur
Eşti.








Zânei mele



Treci pe lacul cel de ceţuri, sub castelul singuratec
Valurile mor în spume lângă luntrea ta uitată
Doar colombele suspină pe când codrul negru tace
Sub condurii tăi s-aşterne o văpaie delicată.
Şi răsai ca o madonă, din marea de tăceri
'Naintea mea cuminte, de ce nu-mi vii
De ce nu pieri?

Sfioasă şi sfinţită, din ochii cei cereşti
Reverşi atâta milă
Unde trestia foşneşte, lângă salcia plecată
Dormi în pace.