Cât îmi lipseşti acum în prag de despărţire,
Iubita mea cu umeri albi şi ochii goi,
Ieri mai umpleam prăpăstii cu o amintire,
Singurătatea cu câmpiile de flori

Te dăruiai intens în primăveri rebele
Şi te iubeam acut, imens şi abisal,
Tristeţea ta ceda fatal tristeţii mele
Şi mă strigai timid din turnul tău oval

Acum absenţa ta din nou mă înconjoară
Şi fluturi de castan se mistuie în zbor
Iar când cireşii lumii sunt jefuiţi în vară
Toţi barzii într-o carte se sinucid de dor

Eu sângerez când ochii tăi mă săgetează
Şi în adio se preface-un bun rămas
Dar te condamn să mă invoci când se-noptează
Să mă repet cu tine-n fiecare ceas

Te mai blestem definitiv la primăvară
Şi te condamn sublim la florile de tei
Să mă doreşti acut prin lanuri de secară
Şi mâine şi acum, şi-n ziua cea de ieri

Eu nu mai am acum prea multe interese
Dar explodează toţi salcâmii prin livezi
Şi te găsesc plângând în dimineţi intense
Când ochii tăi devin din ce în ce mai verzi

Sunt un soldat înfrânt de primăveri promise,
Cel mai învins nebun de propriul său complot
Dar încă te mai vreau pe câmpul de narcise
Şi cel mai mult acum, aici şi peste tot,

Mi-e teamă doar de vârsta care mă-mpresoară,
De tine când te-mbraci cu floare de cais,
De paradoxul ce mă face-n primăvară,
Eternul invincibil şi veşnicul învins