ești mai frumoasă dimineața,
când scrii poeme în cafelele noastre jucându-se cu vorba
de acolo îți picură o rouă de cuvânt într-un colosal nemaifost
eu iau notițe sărutându-te pe gura hârtiei de cafea
penița îți e propria limbă, într-o rostire ciudată-n eter
scriu și eu, cu alb de insomnie-n neagra licoare

dimineața se oglindește în apele existenței tale, puțin mai către amiază
ești mai frumoasă dimineața, îți zic și fug de spaima glasului meu,
nu de alta, da' miroase-a amurg

când zâmbești de pe chipul tău izvorăște un dumnezeu propriu
ținut în tainița inimii tale
acolo unde e mereu verde și dimineață
împărățind colosală patrie a frumuseții

ești mai frumoasă dimineața, născută din noaptea cu demoni
strigând către îngeri de ceară
să-și topească aripile în soarele zâmbetului tău

n-am de zis de tine povestea mormântului,
clipele tale erup lava vieții
în dimineața rezemată de frumusețea ta
în infernală prăbușire a morții

departe de rotirea sorilor
dimineața asta s-a proptit în nemișcare,
te-ai așezat acolo ca o zeiță a nemuririi
ci doar lava ochilor tăi mai amintește de trist
când plumbul topit peste singurătate se mai ia cu norii la halcă

în rest sunt aceleași dimineți de copilărire a clipei
fără știre de secunda ce vine