Nu-i aşa că-n ploaie
ieşi dinadins
sărutul ei rece,
pe piele să-l simţi?

Şi spune-mi: vântul,
învaţat-ai acum să nu-nfrunţi
lăsând fiorii-i să te patrundă,
nesătul?

Iar când de soare te ascunzi
în liniştea pădurii,
cum de surâzi spre enervanta-i rază
ce te-a gasit şi nu-ţi dă pace?

Şi când târziu păşeşti în noapte
tot mai dezbaţi neobosit cu luna
deşi ea-ţi râde-n nas,
ca-ntotdeauna?