Cum să te invoc, delicată Engliteră?
E vădit că nu trebuie să încerc
pompa și zgomotul odei,
străină de pudoarea ta.
Nu voi vorbi despre mările tale, care sunt Marea,
nici de imperiul pe care ți l-a impus, insulă intimă,
provocarea celorlalți.
Voi pomeni în șoaptă câteva simboluri:
Alice, ce-a fost un vis al Regelui Roșu,
ce-a fost un vis al lui Carroll, azi un vis,
savoarea ceaiului și a prăjiturilor,
un labirint în grădină,
un ceas solar,
un om ce jinduiește (și care nu spune nimănui că jinduiește)
Orientul și singurătățile glaciale,
pe care Coleridge nu le-a văzut
și pe care le-a concentrat în cuvinte precise,
răpăitul ploii, care nu se schimbă,
zăpada ce cade în palmă,
umbra statuii lui Samuel Johnson,
ecoul de lăută ce nu se pierde
chiar dacă nimeni nu-l poate auzi
cristalul unei oglinzi ce-a reflectat
privirea oarbă a lui Milton,
privegherea neobosită a unei busole,
Cartea Mucenicilor,
cronica unor obscure rânduri de oameni
pe ultimele pagini ale unei biblii,
praful de sub blocul de marmură,
pecetea zorilor.
Aici suntem amândoi, insulă secretă.
Nu ne aude nimeni.
Între cele două crepuscule
vom împărți în tăcere lucruri dragi.


traducere - Andrei Ionescu