Într-o zi am stat de vorbă cu un păianjen cu cruce
Ne-am privit în ochi, fără cuvinte, am stat așa vreo zece minute
Fascinată și temătoare,
Paingul era ca un zeu pentru mine, soarele și luna erau la marginea lumii,
Dar el era oblu în mijlocul plasei lui, în mijlocul lumii lui,
Înconjurat de frunze roșii de iederă și multe buruieni,
Păducel și boabe de porumbar, crengi de soc și alți arbuști
Care abia îi atingeau firele.

Puterea nu este mereu ceea ce e mare sau înspăimântător,
Zeul poate fi mic ca o gămălie de ac, poate fi fără contur,
Poate să fie altceva decât trup – poate să fie alt soi de lumină.
Poate să vadă prin toți ochii deodată.

Lumină din lumină, el cerne pământul cu semințe, alege sarea și sevele,
Alege bune și rele și scrie o epopee a florilor, o epopee a grânelor,
O apoteoză a copacilor. Îl ascult cum zboară și cântă odată cu păsările,
Îl aud cum se zbate în furtună, îl văd când se însorește
Și lumina tremură ca pe strune de vioară un arcuș. Îl țin în palmă,
E un zeu bun, care privește prin mine și mă citește ca pe un disc.
Îl văd când se ascunde printre funigei, când se joacă cu roua și cu țurțurii.
Și iată,
Oblu în mijlocul curții cu pietre a înflorit o lumânărică.
Acum nu mă mai tem și nu-mi pare rău că am trăit.