//

prima injecție cu epinefrină. trei săptămâni de liniște
în care soarele n-a strălucit. au fost gânduri ca niște
erbivore înfometate
traversând o pajiște arsă.

trei săptămâni
singuri cu suflul nostru calm și senin,
o plimbare de noapte
pe o stradă pustie din centrul vechi al orașului pe lângă bicicletele legate cu lanțuri
aproape senzuale, lustruite și strălucitoare,
așteptând.

*
șocuri care te scot din starea de groază,
după care se așterne o liniște compulsivă.

un șir lung de blocuri vopsite proaspăt roșu și galben,
din cartierele mărginașe
acolo unde câinii se ling unul pe altul.
sunt câini cuminți care își ascut în tăcere
instinctul de luptă.

sunt
temerile. sinistre și indispensabile.

/atunci când ai tăi au spus nu este necesar să te străduiești prea mult, nimeni nu o face/ că e

de ajuns doar să intuiești dezastrele, să te lași în jos ca un animal obosit.
e la fel ca lupta cu gravitația.

*
pe drum mărșăluiesc camioanele schmidt cargobull
căutând ieșirile, acolo unde între oraș și sat miriștile sunt încă negre sau moarte.

așteaptă combinele, utilajele electrice de îngropat
cu lamele lor strălucind,
retezând aerul.

asculți de
centrii nervoși ai nesiguranței care te avertizează permanent
că tot ce e bun și frumos
e învelit într-o folie la fel de strălucitoare și rezistentă.

dar uneori e suficient să scoatem ghearele și să rupem.

*

tot ce poți face mai bine
e la fel ca sfâșierea -

prin fața ochilor îți trece o mică parte din viață,
în amurg,
trailer-ul unui film din care îți rămân pe creier
scânteile orbitoare ale aparatelor de sudură

și lipsa de frică

*

stai oarecum singur, așteptând un tren, aproape de miriștea iașilor,
e ceață și o obositoare
senzație că furtuna se apropie.

momentul slow-motion al filmului.

*

e tot ceea ce construiești.

e seară, e același câine care te așteaptă, cu multă mulțumire și obediență
îți linge plăcut mâinile/ își ascute mai departe instinctul de luptă
pentru mâine.

*

și seringile, frica, soarele mic și negru,
toate în autoclavă.
acest vas închis ermetic pe care îl cărăm tot timpul,
ca pe o boală rușinoasă,
până erupe.

în minte,
fașele de tifon învelesc pământul
ori de câte ori e nevoie pentru a opri sângerările.

în realitate, trenul zguduie plăcile tectonice.
prin vibrații,
mușchii se mișcă, până încep să funcționeze normal.

*

cel mai bine este
să rupem

alternanța frică / liniște / somn care ne alimentează.

chiar dacă seara nimeni nu uită că
instrumentele chirurgicale se aruncă
în tăvițe de fier,
se sterilizează și din ele o să înghițim din nou
mâncarea și visele ca pe niște comprimate filmate.