Eu, care simt o spaimă de oglinzi,
Nu doar când văd cristal de nepătruns
Unde se-ncheie (începe?) aspru, ascuns,
Vid de reflexe înspre care tinzi,

Ci și naintea apei ce-a reluat
Azurul celălalt în cer profund,
Ce iluzoriul zbor îl trage afund
De păsări ce se-ntoarnă ori se zbat,

Și înaintea preatăcutei fețe,
Fin abanos cu palidă lucire,
Precum un vis, ivește-n repetire
Crin alb ori marmuri, vagă frumusețe,

Când ani uimiți abia de poți să-i prinzi
Rătăcitor sub luna schimbătoare,
Mă-ntreb, azi, ce hazard al soartei oare
Făcut-a să mă sperii de oglinzi.

Metalică oglindă, ori mascată
Oglindă de mahon, înnegurată
De-un roșu asfințit ce-a adumbrit
Ist chip, care privește și-i privit.

Sunt nesfârșite și elementare
Și strașnic împlinesc cuvântul vechi
De a spori natura, în perechi
Nesățioase, treze și fatale.

Această lume vană și incertă
O prelungesc în mreaja lor alertă,
Și vezi spre seară cum le-a aburit
Suflarea unui om ce n-a murit.

Cristalul ne pândește. Între patru
Pereți de-alcov oglinda de apare,
Nu-s singur. Mai e unul. Duplicare.
Reflex ce iscă-n zori un tainic teatru.

Se-ntâmplă tot, nimic nu ne-amintim
În aste cabinete cristaline,
Precum rabini fantastici, tomuri fine,
Din dreapta înspre stânga urmărim.

Claudius, rege de o zi, visat,
Că-i vis nu a simțit până-n chindia
Când un actor pe scenă mișelia
Cu artă silențioasă i-a jucat.

Ciudat e că sunt visuri, că-s oglinzi,
Că simplul și tocitul repertoriu
De zi cu zi include iluzoriul,
Profundul univers urzit de-oglinzi.

Și m-am gândit că Domnul se silește
Să nalțe casă de nelocuit:
Lumina e cristalul șlefuit,
Iar umbra este visul ce-mpânzește.

Făcut-a Domnul nopți care pulsează
De vise, și-a făcut oglinzi. Perplex,
Să simtă omul că e doar reflex
Și vanitate-Așa ne-nfricoșează.



traducere - Andrei Ionescu