de ai fi strigat tăcerea nu mi-ar mai fi făcut atâta zarvă-n auz
și în ochi nu mi s-ar mai fi așternut atâta hârtie albă
îți zic, strigă!, să pot cuveni cerneala,
să răscumpăr din neclintire penița
te rog, strigă, să dărâm zidul ăsta alb din calea cuvântului
că multe nu am a spune dar mă mustră conștiința statului degeaba

cum necum iaca mi s-a mai întâmplat o slovă
și zidul alb s-a mai acoperit de strigăt
smuls de pe gura ta de muză

ca un cerșetor scormonesc prin gunoaiele eternității
mânjind hârtia cu rămășițele cuvintelor de la cina poeților mari
și iar îți zic, strigă-mi în cuvânt o ciosvârtă de poezie
să-mi hrănesc dorurile puține

stropi de întuneric au ciobit oleacă zidul alb
nu privesc pe hârtie-nainte că-mi albește noaptea cuvintelor
și iar mă trezesc în toiul nopții stihului
că n-am vis să îi dau demâncare

doar în somnul rațiunii monstruozitatea frumuseții poate ivi dumnezeu pe hârtie
frumusețea aceea a strigătului tău, muză
îl întârzii, așa că sculptez în zidul alb chipul tăcerii,
aruncând un ochi în urmă văd roșu de zadar în fața ochilor
mi-e îngrozit gândul de coșmarul neputinței
nu că mă laud, dar mi-"e ușor a scrie versuri"
că, vorba ceea, tot nu am nimic a spune

cititorule, cu greu am strigăt la zidul alb,
răcnet să-l dărâme spre folos