Între ochii noștri e deșert de cuvinte.
Ne-au secat atingerile, ni s-au uscat sentimentele.
Ne privim prin sticlă.

Nu-ți mai simt parfumul și mă simt pierdut.
Sunt ca un lup închis într-o cușcă.
Lipsit de haită.
Fără miros.

Mi-a rămas luna. Dar nu mai am nici voce ori motiv să îi spun că o văd...urlând.
La ce bun un urlet ...în cușcă?
La ce bun o chemare când și tu ești într-o cușcă?
Mi-e dor de simțuri.
Mi-e dor de mine, cel care respiram atât de energic pădurea, pământul, vântul, apa!

Nisipul tot s-a făcut sticlă și mi-a urcat până în inimă.
Mi-e frică să gândesc pentru că și mintea din cușcă mi s-ar putea face țăndări!
Sufletul mi-e ascuțit.
Ciob de sticlă.

Și totuși, ceva îmi cântă în adâncuri.
Dorul de tine.
În toată mina mea de sare s-a aprins o lumină.
Ești tu.
Dacă aș putea să te ating...măcar o secundă...știu că sticla s-ar preface din nou în nisip...
Aș ucide cu tine, prin tine, de dragul și de dorul tău
deșertul.

Tu, Fata Morgana a cuștii mele-de-ceva-vreme,
îmi poți spune, rogu-te, cine a transformat nisipul în sticlă?