În surpătura arsă uscatu-s-au scaieții,
se zgribulește luna-n răcoarea dimineții,
e câmpul rupt de foame, sărac ca un paing.


Trăsura se hurducă pe drumul cel șoldiu,
o veche hardughie-i, un necuprins sicriu.
Acoperindu-și fața, năimiții ucigași
și-ascund cu grijă frica, își fac cu greu curaj.


Un negru călătorește pe lângă surugiu.
Să te-ntâlnești cu moartea – ce gând zurbagiu! –
mergând într-o trăsură. Viteazul general
decapitați avut-a-n alaiul funerar.


Meșteșugită cursa întinsu-i-au vrăjmașii.
Se-ațin la umbră-n codru la pândă ucigașii.
Încrezător, își spune: „Eu nu mă tem de plumb
înfipt adânc în pampa ca ascuțit pociumb.


Eu, ce ieșit-am teafăr din mii de-ncăierări
și spaima semănat-am în inimi de lăncieri,
n-am hoit să putrezească în reci pustietăți.
Ca orice om al pampei, în piept am șapte vieți.”


Peste Barranca Yaco iar zorii s-au ivit,
și ne-nfricate spade turbat l-au despicat.
Un ucigaș în clipa-i din urmă-a pomenit
pe Juan Manuel de Rosas, dușman neîmpăcat.


Defunct ori viu, revine pe sângeroasa cale,
spre-a se-nturna degrabă la iadul hărăzit.
Orbește cum ascultă de ordinele sale
îi vede pe-osândiții cu suflet chinuit.



traducere - Andrei Ionescu