E măsurat de mișcătoarea umbră
A stâlpului pe lespedea-nsorită,
De unda râului neobosită.
Deșartă goană, nebunie sumbră

E timpul. O, cum seamănă-amândouă
Cu timpul și cu soarta: a zilei umbră
Ușoară, lină; unda care umblă
Neostenit, croindu-și cale nouă.

În dogorit pustiu el a găsit
Plămadă potrivită: grea și fină,
Pesemne-nchipuită ca să țină
În seamă veacul celor ce-au murit.

Ivitu-s-a un instrument ciudat,
Expus pe-o etajeră prăfuită,
Alături de o spadă ruginită,
Un turn răzleț și-un telescop stricat.

Deși apare-n enciclopedie
Pe-o plașă în culori, e osândit
Să-nțepenească într-un colț sordid
În pulbere-ngropat. Nimicnicie.

Severul și cumplitul instrument
Ce, zugrăvit de Dürer, e ținut
În mâna Domnului, în ceas știut
Ne sperie, și îl privim atent.

Prin vârf mereu deschis un con invers
Strecoară lin nisipul precaut
Ce s-a desprins și – iată – a umplut
Cleștar scobit de tainic univers.

E o-ncântare să privești arina
Ce se prelinge-ncet, se-mpuținează
Și, înainte de-a cădea, cu groază
Tresare omenește, bat-o vina.

Nisipul ciclurilor e același,
Povestea lui e fără de sfârșit.
Nefericit de ești ori fericit,
Se-afundă veșnicia. Neoprit. Aș

Dori să întrerup a ei cădere.
Eu sângerez, nu conul de cleștar.
E nesfârșit ritualul funerar
Și-o dată cu nisipul viața piere.

În clipele când se prefiră-arina
Simt timpul cosmic, intuiesc istoria
Pe care-o prinde-n ciobul ei memoria
Ori o cuprinde Lethe-n unda-i lină.

Un stâlp de fum și celălalt de foc,
Cartagina ce Roma n-o răzbește,
Și regele saxon ce-i pregătește
Norvegului de-ngropăciune loc.

Tot risipește, făr′ să ostenească,
Subțire fir de-arină-mbelșugată.
Putea-va oare-un râu de timp scăldată
Ființa-mi, biata, să se izbăvească?


traducere - Andrei Ionescu