Era iarnă, în lume, dar peste toate se scutură povești cu măslini
e mult prea târziu
vezi, deja, ploaia catifelatelor tale secrete
care se transformă, încet, în zăpadă
degeaba flașneta o să oprească zăpada măslinie de săptămâna viitoare
în difuzoare se aude, cu insistență,
floarea albastră când se deschide un zoom pe ea, că vă rog
și o privim, uimiți, cu încetinitorul
e prea multă catifea în jurul corolelor tale
și, în tine, Luana
prea multă catifea orbitoare în care fierbi
goală și tristă ca un fir incredibil de rugăciune
țesut prin biserici
care nu te-ai implorat cu privire la nimeni și la nimic
n-ai ascultat niciodată jazz ci în schimb o viață erai în rochie
ruptă și cenușie ai dat de mâncare la păsări de curte mirate și scufundate în niște râuri de aripi angelice
ai împrăștiat boabe de porumb, cu muchia ascuțită, și gălbejite, uscate, din mâinile tale frumoase
și erai simplă nu știai de pildă că moara îți măcina, de fapt, pe aici, grânele și că le cântărea pe fiecare
că, însuți, pe tine, te vor măcina, violete, tot felul de gânduri, și mov, exact ca mălinul
Raiuri trec prin femeie și se macină toată lumina, cam tristă
lumea nu este simplă, Luana, ea este o moară de vânt care
începe să te cunoască foarte bine
și se zvântură din vântul lumii, prin brațele ei,
și câtă frumoasă tăcere și cred că e zarvă pe la tine în păsări
mamă, sunt bine, da-s rău, că mă chinuie!
Servus mami, să pui niște lapte la fiert că vreau să beau ceva bun în următoarele cinci minute
numai un salut
pentru că aici la mine e periculos și e frângerea oaselor
începuse să ningă, Luana, iar dumneata erai numai o femeie foarte gingașă
îngeri prinseseră să apuce
universul tău cu mâinile și să își scoată păsările
dintre gratii, afară.


(”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale”, Ed. Pim, 2021)