Când zilele şi nopţile nu erau încă făcute,
Timpul aflase câte ceva despre visurile ce
aveau să locuiască mai târziu în sufletele
care dădeau energie stelelor, cum şi de unde vin.
Timpul este călugărul înţelept al Universului.
Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,
clipele curg la fel de nevăzute.
Dumnezeu a zis: să fie viaţă!
Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.
Visurile au fost împărţite clipelor.
Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,
de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.
Dumnezeu a zis: să fie Lumină!
Şi s-a făcut Lumină:
inima speranţei, sâmburele visului.
Cum îngerii nu îmbătrânesc,
le-a fost dată copilăria şi zborul.
Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi
pentru a deveni stele
de nădejde ale nopţilor pământene,
aşteptând cu aripile la gură facerea omului.
Creatorul le dădu energie şi frumuseţe;
întunericul nu este o fiinţă.
Fiecare clipă naşte câte un vis,
şperanţa este mare luminatoare a visului.
Viaţa este şi vis, şi speranţă, părţi din Dumnezeu.
Din orologiul care a uitat să pornească timpul
s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.
Cum este deasupra pământului, de la răsărit
la apus, i s-a încredinţat
drumul soarelui şi drumul stelelor;
s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.
Dragostea este poruncă dumnezeiască,
adunându-se din ceruri
la glasul Celui care le-a zidit,
să fie cuvântul luminii.
Sufletul trebuie curăţit de rămăşiţele întunericului
să rodească în om numai iubire,
că fără Dumnezeu nu se poate vedea frumuseţea omului.

31, Decembrie 2011