când am văzut marea
sfârșindu-se
am pus mâna pe pământ
de parcă aș fi vrut să-i ascult inima

din țărâna aceasta au fost făcuți mama și tata
dar eu am o adiere de vânt
mai mult decât ei

mi-am făcut curaj să deschid porțile prin care nimeni
nu mai trecuse
de mult
de când oamenii se adunau în vetre
și așteptau să treacă noaptea-
o boală despre care mintea nu are știință

umbre își luau zborul
pentru spectacol
senzația îngreuna respirația
ca atunci când vezi ceva
pentru prima dată
închinătorii la aur s-au numit înțelepți
să-mi arate munții din care scot
încremenirea luminii pe muchii îmi întărea credința
că am oase de păsări

teama alungase orice intenție crudă
nicio dovadă că dumnezeu fusese unul ca noi
doar masa lungă pe care se găseau planurile
de viitor
plus liniștea aceea cuprinzătoare
semn că moartea nu vânează
foarte departe