o rochie
tot mai depărtată de pantofii cui -
de pălăria cu boruri largi
o despărțea doar un surâs...
își lepăda culorile pe irișii alungiți
ai bărbaților trecuți
pe acest cadran de clepsidră
trotuarul este din var și nisip iar timpul
este tentat să rămână țintutit pe tocuri

un homless adună pahare ciobite
o fetiță își aruncă oriunde păpușa
o minge rupe tot de pe mesele terasei
băiețelul se refugiază cu încetinitorul în gang
între degete îi cresc jointuri și încă ceva
doar rochia aia trece regulat ca un gardian
gardianul ar spune regulată
nu se știe cine a băut paharele acum ciobite
și ici-colo câte-un dinte din aur irosit

obosit, soarele se lasă pe-o rână
în urma lui întunericul
spală rochia de bale și lacrimi
un cuțitar ridică în lama lui borurile pălăriei
să își taie de dedesubt o felie din surăs și
s-o mănânce lacom ca pe una de pepene roșu
deodată cuțitul și-l aruncă aiurea
în rochie găsește doar umeri și o piatră a dreptății
zvârlită de un pantof gol

este dureros ca prin rochii
să nu mai fie nicio femeie, fie și îmbrăcată
cu o alta mai grea
este și mai dureros ca niciun iris
să nu mai știe uluire umed înflăcărată
dar insuportabil ar fi numai atunci când
culorile refuză, neagă lumina
insinuarea lăuntrică se preface în păpușă
pantoful într-un joint tras cu sete

pălăria nu mai interesează pe nimeni