mi-ai rămas mică, nu mă mai încapi
ca bucla unui ștreang pentru copii
ca un orizont mult prea larg pentru cineva care privește
printr-o gaură făcută în zid
mă îndepărtez
plec

sunt deja fluture în timp ce tu încă mai aștepți minunea
transformarea care nu mai vine
tu ești agonia eu sunt furia care vine după durere
eu sunt emoția care vine după ce poezia a fost spusă
și îngropată în sînge

eu am fost sugrumat de cele mai frumoase trăiri poetice ale generației mele
și am fost înjunghiat de nenumărate ori cu șurie de plastic
dar întotdeauna
întotdeauna

am plîns în cuvinte moi ca blana unor iepuri sacrificați ca mama lor să trăiască
am lăsat lumina lunii să ardă pelicula fină de lacrimi de trandafir
de pe brațele mele
și m-am ridicat în straturile rarefiate ale atmosferei
acolo unde un singur cuvînt pronunțat se aude tunet
pe pămînt
adio, îți spun

ca unei iubite de care ai fost trădat dar pe care ai primit-o înapoi
de fiecare dată
pentru că mereu ai crezut în inima ta
că te va iubi și ea cîndva
adio, îți spun cu dragostea pe care o ai față de un prieten pe care

n-o să-l mai revezi niciodată
pentru că el rămîne acasă
în timp ce tu pleci departe departe
în necunoscut
între cîteva constelații pe care oamenii le privesc noaptea și spun

ce frumos e cerul și cîtă nemărginire
ar fi atît de trist ca oamenii să fie singuri pe pămînt
dacă n-ar fi ploile, ninsorile, eclipsele, furtunile solare și toate acele lucruri
care vin de sus

așa cum se întîmplă cu poezia
adio, primă mare iubire
te-am iubit ca pe-o lolită
dar am nevoie de cineva în care dragostea mea să se piardă
cum se pierde un navigator pe oceane căutînd continente dispărute

adio
adio
adio

gratiile nu pot ține în frîu un fluviu
întunericul nu poate pune piedică luminii
pădurea nu oprește vîntul
și pămîntul nu poate aduce cerul
mai aproape