te scriu din vrerea unui vis
dintr-o noapte udată de iaduri,
am uitat să-ți spun
că aproape-am uitat să te scriu
dureros e însă visul acela,
te chem în pisc de peniță
cerneala face spume
la gura stihului surd
aceleași sensuri se rotesc
în miezul rănii din neputința
de-a te auzi
nici în ochi nu îmi șezi
pictată prea clar,
hârtia-ncepe totuși să vorbească
strânsă de gâtul albului,
în ștreang de cuvinte

scriu, e un fapt pe care apa îl știe,
curgând peste piatra cea albă,
marmura statuii de hârtie,
chip cioplit și-altar de poezie fără jertfe

de-i chip de poezie
nu știu cuvintele tale cum sunt
dar ale mele sunt oarbe
nimeni nu-mi poate citi miezul
din simplul fapt că nu există
deși-n adânc de lăuntru-mi fierb esențe,
dar vai!, în temnița Domnului,
necoborâtoare din sdânc

în noaptea aceea când Infernul
mi-a poruncit despre tine
mi s-a trezit visul
spre un stih colosal,
visător să te scriu
trezit de-a binelea însă
dimineața e-n odăjdii de neputință a vorbei
doar șoapta mânjea cu zaț de cafea
drumul alb,
uneori calea sură avea înger deasupra,
în zbaterea aripilor lui
erau clipe de veșnicie,
apoi era iarăși timpul