S-a înnoptat cât ai clipi şi plouă
Un gând hoinar mă năpădește.
Încerc să-i dau o formă nouă
Tăcerii ce mă înrobește.

Îngăduiți creionului erou,
S-aline întristarea-mi grea.
S-aducă din viață un ecou,
Să fie scut când vremea-i rea.

Având un farmec rar într-însul,
Cu de-amănuntul îl descriu.
Reversul dragostei e plânsul
Cum filosofii în carte scriu.

De multă vreme aud țipând
Trecutu-n drama lui închis,
Aud şi ploaia-n ochi plângând
Și graiul visului deschis.

Melancolia totul arde parcă,
În noapte frământări se țes,
Inima dar să curgă încearcă
Spre ţărmul pământului ales.

Un mugur de lumină crapă zorii,
În ceața tremurândei dimineți
Ies muzele, când duşi sunt norii
Să ne dezlege de tristeți.

Tot satul pare o dumbravă de argint
Și nicio pasăre în zbor nu se avântă,
Doar Calliope cu un dulce alint,
Închipuirea mi-o descântă.

Mai des te-arată-n drumul meu,
Nimic în jur să nu înghețe.
Trezeşte-mi sufletul mereu,
Să nu-mpietrească de tristețe.

În acel an fu toamnă lungă,
Pământul zăpadă aștepta,
Și într-o tăcere îndelungă,
A nins în martie de-abia.

Pășind călăuzită de caldă inspirare,
Ninsoarea cea dintâi sub orizont,
Ne-a zugrăvit în versuri rare
Iubirea ca un pergament.

Umblam în noaptea mătăsoasă,
În calea stelelor duium,
Când Luna răsărea spumoasă,
În floarea albă de salcâm.

A fost și dragoste și cânt,
Că soarele mirat ședea în loc.
Era iubire și nimic mai sfânt,
În largul versului de foc.

Eram noi doi și-o viață nouă,
Nădejde, flori de legământ
Şi jurământul sacru nouă -
Credință până la mormânt !

Cu glas ce auzul încântă
Inima ta plină de zel,
Ades iubitul ți-l prezintă
Drept al desăvârșirii model.

Minciuni, minciuni cumplite, îndoieli;
Ne irosim ades în ele,
În vorbe, gesturi, şovăieli,
Comedianții scenei de noroi și stele.

Trădări cu acel subtil parfum,
Orgoliu, vanitate și mândrie,
Ce zborul ți-l prefac în scrum,
Moment amar de poezie.

Păcat: nu ştii la timp să pleci !
În minte ți-a rămas acel cuvânt:
Adio !.. locuri dragi și dulci,
Aici ești tu, aici eu sunt…

Cui soarta inima i-a-nchis,
Din ceruri cade ca răpus.
Nu îndrăgește gesturi ori cuvânt,
Cu sine-n jurul mesei stă supus.

Tot tresărind și aşteptând zadarnic
La geamul înghețat, opac,
Singurătatea sentiment slugarnic,
Intră ca o furtună în cerdac.

Sufletul îngrozit ar vrea să fugă,
Dar nu poate, nu face-un pas.
Respiră rar; ar spune-o rugă,
Să urle ar vrea, dar n-are glas.

Oh ! Dar ca să nu fii înşelat,
Pe cine să-ndrăgeşti sub soare ?
De cine vei fi condamnat
Prin vorbe şi prin fapte oare ?

Pășind pe drum de spini și azi,
Urcuşu-i greu și nicăieri o oază
Tremurătore ființă, aproape ești să cazi.
Când soarele se nalță către slavă.

-Dar, Doamne, asta-i oare viață ?
Pedeapsă, chin și rară bucurie
Ucigător surghiun, un fir de ață,
O închipuire, o amăgire ea să fie ?

În obeliscul gândului am dăltuit,
Un vis de azi, la fel și ieri,
Și multe ceasuri au murit
Pe banca noastră de sub meri.

Iubește când iubirea-n tine cântă,
Iubește mult, cu patimă iubește,
Când lacrima pe obraji ți se mai zvântă,
Că-n urma ta o floare crește.