Era o pajiște, o taină
pe unde am trecut prin noroi.
Erau scaune lângă paturi de fier, saltele...
prin amintiri, prin noi.
Erau chei, brelocuri, lacăte rupte.
Erau rulote, caroserii, tiruri.
Erau ecrane pătate,
proiecții sub cerul înstelat.
Erau anchete, contravenții, lacrimi...
doar lacrimi...
(ploua cu lacrimi...)
potop de lacrimi, uzură, rugină... poeți frânați în lacrimi...
Erau tulnice, trompete, brass quartet, fanfare.
Erau jazz standard, free jazz,
weird ​jazz something.
Erau polcă, vals, edelweiss, sârbe, brâuri.
Erau dansuri, hore, țopăieli.
Erau poftele dezaxate în care hoinăream,
era se deschidea în zare sub un felinar.
Era nu era nici zarea, nici trecutul, nici intrarea.
Era nu putea să scâncească ca un bebe.
Era nu știa să mănânce, să bea lapte, să-și trudească părinții.
Era drumul deschis de sărutul cast al destinului,
era se cuibărea în spatele martorilor, în urechile lor.
Era țâșnea din șuvoiul alarmelor de salvare, de poliție, de intervenție.
Era intra în măduva oaselor, în spaima lor, în mintea lor.
Era fereca vise, rupea idealuri, dezonora principii.
Era zidea temple noi, făcea curat, plivea țarina.
Era trecea ca un nor peste recoltă, nor peste lumină.
Era admira lăcașul în care se va umbri.
Era la început de ninsoare, se albise pe jos.
Omătul pârâia sub pașii noștri,
întineream, ne scoteam săniile, făceam ghețușuri.
Omătul ne încălzea strămoșii de ne înghețau oasele.
Fierbea ceva și ne adunam, ne rugam, chicoteam.