Când toamna izbește frunzele cu vânt galben,
scriu despre forța melancoliei cum îngroapă
sufletul într-un timp suspendat
cuvântul.

Un timp fără timp, un spațiu fără spațiu
care se închide în pirueta dublă a balerinei;
diamant în linie, grațios în mișcare.

Nu port pantofiori roz sau acel tutù mult visat.
dar pentru a dansa trebuie să îți curbezi sufletul,
căutând sentimentul din tine pe care să-l arunci peste lume.

Balerina pe vârfuri calcă întunericul și cuvântul însângerat,
rana îi provoacă dorința de a face următorul salt
să-și dea lumii ultimul strop de viață pe care îl mai are.
Își curbează sufletul,
grațios în mișcare, rubin în linii ascuțite.

Ți s-a întâmplat și ție, poate dintr-o joacă,
poate împins ca un fulg de vânt ai intrat în acest dans
și muzica cuvintelor s-a transformat în vrajă,
mintea ta a început să elibereze energia pe care nici nu știai că o ai,
și după ce ai început,
nimic și nimeni nu te-a mai putut opri.

Corpul tău a devenit cerul din jurul lumii,
rostogolindu-se în zare
într-un timp suspendat
și totul se așterne într-un cuib galben de vânt.

Am scris în amintirea sufletului suspendat într-un timp fără spațiu
care a trebuit scris cu bronzul frunzelor,
cu sângele uscat al toamnei
într-o oglindă de soare care să umple întunericul la moartea lebedei.
Balla -
Balla -
Balletina