agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-09-19 | |
De la inaltimea sanului meu,
Ma privea ca pe Dumnezeu, Si ma speria responsabilitatea De a fi, nu chiar Dumnezeu, Dar un delegat al Sau, Pentru a ingriji, Pentru a educa Micuta fiinta, Puiul acesta de om, Prima mea confirmare Ca exista miracole. De la inaltimea sanului meu Imi zambea linistit si fericit Un prunc cu ochii mari Si cu nasul mai mic decat nasturele De la pijamaua tatalui sau. Isi tuguia buzitele Si mai stia sa si suga! Eu nu stiam sa alaptez, Insa el stia sa suga! Si tot asa, zi si noapte, Ma inscauna ca Dumnezeu al sau, Fiinta care ii potoleste foamea, Care il invata sa mearga Si ii rapspunde la toate intrebarile. Stiam si de ce atarna luna pe cer Si de ce mor oamenii Si cum infloresc florile Si mai ales stiam leacurile Pentru orice stranut sau febra Pentru orice durere pe care o avea. Doar sa ma stia aproape Si se vindeca! Stiam toti doctorii, toate medicamentele Stiam sa gatesc, sa fac prajituri, Sa ii spal hainutele, Aveam putere chiar sa il tin in brate Sau sa ii ridic cauruciorul In autobuz sau cand urcam scarile. Dar mai ales, eram asa de mare! Se uita de jos la mine, Imbratisandu-mi genunchiul Pentru a se apara de vreun tunet Care zgaltaia fereastra Odaii sale plina de jucarii Si hainute minuscule. Se vede ca tatal sau, Desi mai inalt, avea puteri limitate pentru ca nu i-a acordat Acelasi titlu absolut, Desi poate facea minunatii mai mari Si mai importante decat mine Era uimit si de puterea lui, Insa ii acordase un loc secung Pentru ca nu putea sa faca Chiar tot ce stiam eu sa fac. SI la gradinita mi-am pastrat titlul Vorbeam cu educatoarea, cu directoarea, Cu batausii clasei, Faceam costumele pentru serbari Cumparam masinute si Il duceam la rasfatat prin oras. Mai stiam sa fac si o droaie De prajituri si torturi, Si toate mancarurile lui preferate Ba chiar stiam Cum sa ii scot maseluta Care ii atarna intr-un fir Fara sa il doara! Nu e asta grozav? Stiam fiecare lucru care e in casa Si cu ochii inchisi, Stiam drumurile, orasul, Numerele de autobuze, Stiam sa scriu, ca citesc, Sa merg cu bicicleta Si sa ma dau peste cap, Spre incantarea lui, La bara din parcul Copilariei sale. Ba chiar si In primele clase de scoala Tot Dumnezeu eram, Degeaba il duceam eu la biserica Sa ii spun de Dumnezeu si de Isus. Pesemne ca ii ofeream ceva intangibil In locul unei prezente sigure Si la indemana, Care mai face si gogosi grozave! Dupa zece ani, ceva incepuse sa scartaie Daca sunt Dumnezeu, De ce imi mor parintii, De ce obosesc sau plang cateodata Si de ce tatal sau tipa la mine? Invatase sa isi faca singur sanvisuri Ba chiar si omleta, Traversa strazile si chiar la bunici A reusit sa ajunga cu tramvaiul! Incepusem sa fiu un Dumnezeu fara intelegere, fara indulgenta Si mai ales prea pretentios. Am stat asa in starea asta Pana spre pubertate Cand a decis ca nu pot fi Dumnezeu Daca nu pot nici macar Sa ma inteleg cu tatal lui, Daca lucrurile se intampla Si fara voia mea, Daca nu pot ridica de jos Prea multe greutati Si daca nu imi mai gasesc un serviciu. Apoi ceva s-a intamplat Si m-am redresat cat de cat, Am devenit omul intelept Desi cam femeie, Din viata sa. Am devenit ajutorul Sau sprijinul Cand treburile sale Nu mai au alta rezolvare. Am devenit omul Care poate mai multe, Care stie cum merg treburile Si care e acolo pentru el In cazul in care ar fi nevoie. Dar nu mai era nevoie Din ce in ce mai des, Pentru ca brusc devenisem ignoranta, Si nici macar nu admiram Pasiunea lui pentru skateboarding Si tricourile sale cu capete de mort Ca sa nu mai spun ca nu intelegeam Nici macar muzica moderna, Cea care anunta schimbarea radicala A lumii pe care noi am construit-o Cat se poate de stramb. Ascultam pesemne muzica de epoca, Incepuse sa ii fie rusine cu mine Cand isi intalnea colegii pe strada Si mai ales cand il rugam Sa ma ajute sa car una din sacose. Daca il vedea cineva? Uneori ma priveste cu mila, Uneori cu iubire parca, Alteori cu ciuda Ca nu pot mai mult, Ca nu m-am imbogatit si eu la timp Ca nu sunt deloc, Ca nu sunt nimic Din tot ce a crezut Atatia ani despre mine. Nu sunt Dumnezeu Si nu asta ma doare, Ma doar doar Ca nu sunt sigura Ca acolo unde ma pusese Pustiul asta rebel Mai e acum cineva... Septembrie 19, 2005 Toronto |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate