Din ce sunt făcute acele săgeți cu care mă vânezi
Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie?
De felul meu alerg dincolo de ceea ce poți tu să vezi,
Însă cu săgețile tale mă rănești mereu fără simbrie.

În vârful lor ce ai pus? Aur, smirnă, tămâie sau stele,
Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie?
Fiindcă nici ziua, nici noaptea nu mă pot ascunde de ele,
Deși le văd pe toate când le slobozi cu nesaț și mânie.

Oare, aș putea gândi că săgeata ce îmi curmă tăcerea,
Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Prin puterea, căderea și felul în care trece în adierea
Ființei ce o poartă, vânătorule, în veșnica ei călătorie,
Este carnea cărnii mele a cărei voință îmi este vrerea,
Timp trăit înainte de a fi devenit ființă a ce va să fie?

Oare, să mă opresc și să strig, ar fi poate mai bine?!...
Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Rogu-te, aruncă toate săgețile, toate de-odată, în mine,
În inima sufletului pe care-l vânezi cu atâta mândrie,
Să pier pentru totdeauna din ființa ființei care mă ține
Dinaintea săgeții, săgeată să fiu, vânător asemenea ție!

Să pot alerga ca o umbră în spatele propriei mele ființe,
Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Să fiu în tot și în toate: în arc, în vârf, în zbor, în dorințe
Înainte de săgeata pe care ochiul meu e dat să o știe!
De aceea, întreb și te rog ultima dată, de e cu putință:
Din ce sunt făcute acele săgeți? Spune-mi! Doar mie.