Halucinația de 13
Moartea și-ar fi dorit o liniște
Care s-o cuprindă pînă la risipire,
Pînă la capăt.
Pînă la ultimul capăt.

Și Iubirea și-ar fi dorit, la rîndu-i, niște liniște
Care s-o mîntuie de bezna nefericirii
În care-și poartă mecanic
Trupurile îndragostiților.
Tot pînă la capăt.
Pînă la celălalt ultim capăt,
Numai ca să nu dea Morții satisfacția întîlnirii
Prea probabile,
În căutarea aceluiași panaceu pentru om.

Și uite cum,
Într-o zi,
Într-o zi de marți ca să fiu mai exactă,
Marți 13, pentru și mai multă precizie,
S-au întîlnit, vrînd nevrînd
cele două
La un ceai negru cu lapte, Iubirea,
Și la un vin matinal, de împărtășanie, Moartea.
Și au tăcut.
Au tăcut.
Au tăcut.
Au tăcut
Pînă ce pe Iubire o apucă încetișor moartea
Și pe Moarte o trecu o revelație:
Uite d-aia n-am eu parte de iubire!
Toți îmi mor dinainte.
Cred că-s blestemată, sau ceva!
Si plecă, tîrîndu-și picioarele,
Să-și caute și ea o iubire sau două.