fără să vreau cuvintele zburară
ca bufnița tăind puterea nopții
în liniște deplină și-nțeleaptă
dar ele sunt întoarse iar spre mine
în mii de țipete înspăimântate
(cum din neant cad pe pământ prigorii)
arzându-mi cerul gurii precum sarea
ce-n stâlpul vinovat se înfrățește
și frică mi-e că n-am să ies degrabă
din starea-aceasta de apelpisie
iar mugurul crescut din întâmplare
pe câmp se veștejește. chiar și ploaia
întârzie neașteptat în aer

privind în jos cu brațele deschise
văd umbra mea cum se transformă-n cruce