lumini rătăcite
la doar un ocean distanță
ne-ajută amintirea
salvează
învie râsete, plânsete de copii
de când au venit porumbeii
graurii
ne-ntâlnim în fiecare zi la săniuș,
îmbujorați, fără grabă tragem săniile după noi
urcăm dealul
porți căciulă de miel, fular,
mănuși împletite din lână,
eu, mângâiată de-un batic alb pi cap
bondiță înflorată din piele de oi,
întorc fața spre tini, mă uit drept în ochii tăi,
sania ta e mai grea
îți îngroși glasul: e făcută di bunicul, drept
pentru fratili mai mari,
cănd el e la școală mă dau și eu cu ea, îmi dă voie,
bunu zice că tre să-mpărțim
răd
te-ntreb cănd ai să mergi la școală
îmi spui că știi deja să citești,
fac ochii mari
devin mică, mică de parcă intru în pământ ca o băbuță,
în gândul meu, tari îmi pari rău că n-am învâțat literili,
m-am întristat
da n-am plâns,

adevărat
este un ocean între noi, da ne ajută,
ridicăm săniili
(a existat un moment în care nu am simțit zari di dureri)
iar ultimili cuvinti pe cari le-ai spus:
- mama zice că începe să se desprimăvărească,
ti uiți spri cer
- da mama mea zice că degrabă va veni baba dochia,
din nou fac ochii mari

- da' mie nu mi-i frică de baba dochia de care zice mama ta,
eu mă pot bati cu balaurul din povesti, știi povești? (căteva)

fără grabî mari tragim săniili de câte o funie,
cu același glas începi să-mi spui povestea ghiocelului
iar eu mă uit în ochii tăi ca la făt-frumos
și ascult