Matei stătea pe podea rezemat de pat desenând pe covor, cu indexul mâinii stângi, cercuri concentrice. Avea un ritm lent, mai degrabă plictisitor, dar acest lucru nu părea luat în seamă. Adela îi întinse un pahar de vin roșu, la fel de natural ca și cum degringolada din cameră ar încerca să influențeze într-un mod straniu de plăcut... liniștea ploii de-afară. Matei încercă să pozeze, pentru un moment, într-un tip jovial aruncând o privire cu subînțeles la cartea deschisă pe micuța masă. Totul părea o secvență desprinsă dintr-un film noir unde protagoniștii marcau involuntar spațiul dintre vis și realitate. Adela se așeză alături de el cu același gest casual și o nevoie acută de socializare. „Spune-mi, cine te influențează?” – întrebă ea făcând apel la un dram de curiozitate. „Te referi la ziua de astăzi?” – întrebă el la rândul său, luat fiind prin surprindere. „Da. Este ziua mondială a poeziei. Cred că știi, nu-i așa?”. „Da. Diversitatea umanității creează un atașament pentru astfel de zile. Nu doar imagini ci și simțul destul de elevat al unor fragmente de timp. Totul se trage din copilărie”. „Vrei să spui că este un fel de joc?” – spuse Adela atingând ușor buza paharului. „Cui îi pasă! Jocul nu are menirea să dărâme atâtea obstacole iar cei care scriu poezie alergă umăr la umăr căutând parcă firul esențial al lânii de aur construind dintr-un reflex imaginar... baricade”. „Dar îți place acest joc, această apropiere de impulsul unei curiozități contrare...”. Matei își imagină cum ar fi fost dincolo de fereastră. Aceleași mișcări, gesturi, șanse. Aceleași povești, obiecte, culori, sentimente poate de acum modificate genetic, un fel de atașament cuantic desprins dintr-un ritual obscur înainte ca noaptea să se transforme într-o frivolă pauză de cuvinte imaginare [...]

.există o rafală rebelă de fluturi
o viziune trecătoare în ritmul lent al nopților
unde dragostea își rupe propria căptușeală
(aidoma unui ghiocel renăscut din zăpadă).

există limbajul acesta spus într-o șoaptă
numeroasele gânduri și torțele tiki luminând în liniște
încheieturile unui poem făcut să atragă
(povestea unei primăveri epuizate din greșeală).

există în acest loc gingășia unei furtuni
și destule cortine, culori, șanse
regrete, strigătul vântului și răbdarea
să descopăr cealaltă parte
mai profundă, imponderabilă, glaciară
între mine și lumea de-afară...

îmi amintesc de acest unic moment
povestea aceleiași zile
și impulsul unei curiozități contrare –
o rafală de fluturi
albaștri
liniștiți
confuzi
și
torțele tiki.

simple.
îngrozitor de simple
|