I

Această poveste s-a întâmplat în vestul țării Cucabaga.

Toate s-au petrecut cum era menit, într-o dimineață de luni
când misterul era la el acasă, băiatul îi povestea fetei
despre vânturile lumii pe limba vântului
cum să-l asculte, să-l cheme, cânte, mângâie,
pe-un drum de țară cutia poștală aștepta momentul livrării,
vântul spulbera acele bradului, iar fata-i povestea
despre calul bălan și lumea din ceruri senine

II

Plete-n vânt, pas iute, Băiatul din Vântul Albastru sosi
melodie scrisă, inima fetei, ciocan pe nicovală, se ruga:
- Doamne, mi-i frică, Doamne, te implor, ajută-l,
fă-l să plece de unde-a venit, vânt mare bate, mușcă cu dinți de fier,
nu-i vreme de plimbări, e fioros, fără milă, îmi va rupe inima-n două,
astfel glăsui prima voce a fetei, după care, a doua, fermă preluă puterea:
- Dumnezeule Doamne, știutor a toate și toți, făcător de minuni,
dă-i curaj și jind băiatului meu, împrăștie vântul rebel,
deschide apele cerului, luminează-i calea, adu-l ușor ca o pană pe cer,
adu-l înapoi, fă-i pașii să zboare, frunză de mesteacăn,
el este Băiatul meu din Vânturi Albastre,
să fulgere, să tune, să urle lupii și câinii pădurii,
nu va mai fi altă vreme

III

Se deschide poarta din spatele casei, câinele latră se zbate în lanț,
cu pași demni, legănați, voce caldă, zboară ca un viteaz,
pe când fata se stinge, mică, floare de nu mă uita,
în gând vocea, deșteaptă, o ceartă: „nu ai vreme de el, pe veci, pierdută ești
și slabă dacă-i lași ochii să intre-n ochii tăi,
nimeni nu te va salva, nici moartea, darmite lupii și vântul,
țopăitul veverițelor, strigătul cerbilor, urși ascunși în bârlog,
vocea fetei se frământă, o roagă. El se dă mai aproape, mai pe lângă ea,
valuri de căldură le mângâie fața, obrajii, buzele,
îi atinge bărbia: -ridică-ți privirea din pământ, uită-te-n ochii mei,
fată frumoasă și blândă, o fi pământul mare stăpân
da eu mă pierd după tine! Vino cu mine în țara vântului!

Lupte, bătălii sângeroase se dau în inima fetei.
Copacii pădurii își flutură frunzele, privesc, fac semne,
o cheamă: - vino, draga mea, vino, vino… pădurea o
cheamă, pădurea o cheamă…

IV

Frigul, vântul, ploaia, stăpânii pădurii veghează,
unul lângă altul, unul lângă altul, pășesc, caută cuvinte,
El, încălzește palmele una de alta, le bagă în buzunare, le scoate,
Ea, își ține fusta să n-o scoată vântul s-o ducă pe ape,
îi arată locul ei sfânt: - aici soarele dimineața îmi mângâie fața,
spiritele prind viață, se ridică pe dealul elefanților,
vede cenușa: - se pare, în miez de noapte iubiții vin aici în secret,
cenușa așteptă să-nghită visele: - s-au întâlnit azi noapte.
cu ochii rămași în pământ: - orice e posibil,
misterul deghizat în haina pădurii o atrage spre inima lui,
sus, pe dealul elefanților, între noapte și zi arde piatra.

V

Pe dreapta cărării rațele măcăie, încep să bârfească,
în lacul mic, mare suspans, broaștele ocăie,
ochi de crocodil urmăresc pas cu pas următoarea mișcare,
cozi stufoase în aer sar de pe-o creangă pe alta,
frunzele-și dau coate, majorete antrenate dansează
”this waltz, this waltz”, ascultă fiece foșnet,
vocea ascunsă s-a înmuiat: - indeed, astăzi este o zi
cu vânt și frig, invită amintiri negre,
Fata pe Calul Bălan se roagă: - ajută-mă Doamne să duc
bucuria asta departe peste văi și ape, pe inimi curate.
În ciuda tuturor rugăciunilor de tot felul dimineața e magică,
pădurea e gata să-nceapă spectacolul,
florile râd între ele, se uită cum veverițele lacome
adună alune pentru iarnă, orice altă vreme.

În acest timp, fața-i lungă, o ține-n coada ochiului,
capătă curaj, îndrăznește, se uită spre ea:
- visez să mă joc cu-n fir din părul tău,
vântul începe să bată turbat, salvator al pădurii
gata să facă vărsare de sânge, fire de iarbă se cheamă la luptă.

VI

Pregătită de ploaie, el aștepta zăpadă, ea călcă-ntr-o băltoacă:
- simt apă în cizmă, el, întrebă: - îți este piciorul ud?
fiece pas, respirație, vârtej de nisip, se-nvârte pe drumul lui,
fracțiuni de secunde, soarele își arătă fața, zâmbi cald,
la capăt de potecă copacii s-au ferit din calea lor,
fără cuvinte, așteaptă, în smerenie, brusc,
iarba moale și verde se culcă, pământul se-ntinde, șarpe fără venin,
inimi roșii plutesc pe vânt, o roagă din nou:
- uită-te în ochii mei, uită-te în ochii mei ...

Începe să tune. O ploaie caldă le poartă pașii spre casă.

VII

În vale, narcișii deschid ochii, cască gura,
pe lacul mic rațele șoptesc cu dezamăgire: - câtă pierdere de timp.
Ea-i zice: - vino să-ți arăt rațele,
aici fac dragoste, se scaldă, scot pui, se joacă.

Au intrat în poiana luminoasă, micul lac îi așteaptă,
încântare naivă, hoț de meserie, o cuprinde-n brațe, fură un sărut,
Fuge. O caută. Curg lacrimi. Curg lacrimi. Plouă.
Își scoate mănușile. Se țin de mână. Curg lacrimi.
Se țin de mână. El îi spune cum s-a ars când era mic.
Ea îi spune cum vara trecută a avut un avort. Lacrimi cad pe mâna arsă.
Stropi cad. Ploaia îi spală. Mâinile lor se sărută în ploaie.
Mâinile lor se sărută în ploaie. Ea, simte, știe.
El nu poate arde de două ori. Tremură: - mi-e frig,
hai să intrăm în casă, voi face un ceai.

Vine un zgomot (banal) din depărtare, misterul se-ntoarce în țara lui.

VIII

Casa e prietenoasă și caldă, îmbrățișează vântul
de dimineață, cântecul broaștelor, sărutul ploii,
așteptă copiii pierduți: - ai o casă curată și luminoasă. Ea:- mulțumesc.
apucă strâns oala din oțel inoxidabil,
el, își sprijină spatele de bucătăria din stejar,
brațele încrucișate, gata pentru o conversație de adulți,
Ea, caută zahărul: - sper că nu am turnat prea multă apă.

IX

Două cești de ceai, pânza albă de față de masă îi privesc,
îi privesc, ascultă cuvintele, vin lent, tăcere,
la geam, doi ochi de cerb se uită printre copaci,
fără să deranjeze podeaua strălucitoare
încrucișându-și picioarele sub scaun, vorbesc:
- de aici se pornesc vânturile albastre,
ar fi nevoie de ani și ani pentru a călări apele cerului.
Fata pe Calul Bălan: - da, văd! și caii albi vin și mai
de departe. atât de departe, mai departe decât apele
cerului și vântul albastru.

Pereții întrerup conversația: - este târziu, trebuie să plece.
S-a uitat în ochii ei: - hai să fugim, vin-o cu mine în țara vântului!!!
- Este târziu, trebuie să pleci!!! Corpuri butucănoase
și grele, ca două buzdugane, se ridică,
se deschide ușa din spate, vântul puternic îl smulge,
îl mână cu biciul din spate, ușa s-a-nchis ca o gură de leu sătul,
își strânge genunchii în brațe, strânge cu putere, genunchii,
izbucnește în hohot, nimic nu s-a-ntâmplat, nimic nu s-a-ntâmplat,
totul este așa cum a fost și a fi să fie,

Câteva lacrimi respiră aerul dimineții
fără de-ntoarcere.

X

Își amintește, ca-ntotdeauna, prima-ntâlnire,
soarele amorezat dansa fiece floare, luna ascundea stele-n buric,
În complotul pădurii n-am fost singurii.
Rațele lunatice în fiecare an se-ntâlnesc pe vânturi albastre
să-și cânte cântecul.

Aleargă afară, de departe îi zărește spatele, gârbovit, pași grei,
se gândi: - da, vreau, vreau să merg cu el acolo
unde încep vânturile albastre, și de unde provin caii
albi!!! Căsuța poștală se clatină, îi dă o scrisoare:

Scumpa mea,

Ne von întoarce unde provin caii albi și unde încep
vânturile albastre, dar acum , cu toate cele întâmplate
trebuie să aștepți Vântul din Cerul Nopții și
Vântul din Amurg, când nu este nici noapte, nici zi.
Vor înțelege. Păstrează-ți inima pentru noi cât sunt
plecat. Cu mult drag Băiatul din Vântul Albastru!

A trecut ceva timp de când Fata pe Calul Bălan
așteaptă să vină Vântul din Cerul Nopți
când nu e nici noapte, nici zi, când nu e nici noapte, nici zi ....