Blânda mângâiere a nopții,
Ca un buchet de albăstrele
Adunat dintr-un adânc de culegeri,
Strălucește în inima întunericului
Învăluindu-se în risipire prin toate.

Alabastrul rămâne nesfârșit
În timp ce se pierde dăruind
Sosirea din care păstrează însoțirea
Nesfârșiri în care neclintit renaște.

Adăpostit de întunericul îmbuchetat
Din lamuri înluminează limpede
Și devine sunetul care cheamă
Din profundul umbritor liniștiri care
Se dezvăluie irizându-se.

„Albastrul se limpezește în luminozitate,
Răsunând melodios. Albastrul întunericului
Strălucește în luminozitatea lui limpezitoare.

Pașii străinului răsună melodios
Prin noaptea de argint, strălucitoare şi sonoră”.