sertare și uși
atât mi-ai spus că rămâne când te uiți în urmă,
memoria – o drogherie unde mergi și întrebi constant
care e leacul? cât face? când ajunge? cum se ia?
timpul vieții – cotloane peste cotloane,
nesfârșită galerie a unei străvechi familii de șoareci,
loc de fugă de atâta necunoscut.
ființă din sertare și uși, memorie pusă în rafturi
sub lacăte ori pur și simplu ferită de iscoade,
o pivniță de unde scoți la nevoie povești rubinii
pentru tot felul de angoase și umbre.
e drama jucată mereu,
pentru că ne plac întrebările cu lungi cozi de cometă,
ne plac durerile, răsturnările, agoniile,
ni se pare că suntem mai vii când suntem pe moarte
(uneori chiar suntem),
însă, dincolo de drama și de focul jocului,
ești ramura copacului rămas de la-nceput,
cu rădăcini în fluviul pe care n-ai cum să îl vezi
cu ochi pe jumătate orbi,
îți iei lumina și timpul din lumi în care sorii nu apun –
poate îi vezi poate nu, poate mulțumești poate nu,
poate chiar nebunește vei da lemnul tău
celui ce taie mereu din copac.
oricum, vor trece toate și nimic nu va fi irosit –
ramura ce ești acum e încă aluat
pus
la dospit.