Ușor te strângi în mine ca într-un adăpost,
să dai un sens chemării, și lacrimii, un rost;
te îmbăiezi în roua cuvintelor târzii,
și știu: mult mai frumoasă ca ele-o să devii.

Blând ca o dimineață e glasul tău domol,
el vine ca să umple în inima-mi un gol,
clădește-n ea speranța cu un surâs divin,
și energii stelare ușor-ușor revin.

În adăpostu-acesta nu-ți trebuie prea mult,
ți-e de ajuns un freamăt de inimă-n tumult,
ca însăți tu să freamăți, iubire dăruind
din sufletul tău vesel, o mare strălucind.

Melancolia-mi crudă se risipește-acum,
iar soarele văratic ne luminează-n drum,
să trecem peste toate regretele târzii,
căci tu cea mai frumoasă vei fi printre cei vii.