Nu păstrez clipele mari
că n-am memorie prea multă
mă uit la tine când răsari
și te veghez din umbră.

Surâsul tău e-o lebădă plăpândă
noi suntem oameni mici și netezi
nu știm când și ce se-ntâmplă
dar vreau s-asculți așa că șezi.

Ce floare tristă la culoare
se deschide numai noaptea
pământ arid și fără soare
tânjește să-și primească partea.

Dar eu o știu, eu o cunosc
de atâtea ori trecut-am -
simțind durerea până-n os
durerea ei alungam.

Din două suflete de toamnă
ca frunzele ce cad din pom,
ca zumzete ce par că mor,
ca urlete ce par că dor,
fără de fală și de somn
acum
se aud cântece din cor,
și păsările urlă „zbor”,
copacii cresc încrezători,
nu mai fac parte din decor
ca două suflete de toamnă.

Departe undeva pe drum
eu tot vin și mă adun
departe undeva pe drum
mă simt aproape așa că îți spun
cu voce tare îți spun pe drum
pe drum sunt singur și mă adun
dar când ajung...

Dacă lumina o să tacă
te rog vorbește-mi
dacă întuneric o să zacă
te rog șoptește-mi.

Când n-o să cred în propria-mi conștiință
tu fii acolo lângă mine
dacă nu mai am voință
să lupți tu și pentru mine.

Dorința e ca o flacără ce arde
în diferite forme și culori
când e trist, vrei să cobori
și dacă-i bine, vrei să zbori
și dacă nu-i, plutești la sol
cu flacăra ce arde.

În ploaia asta rece
să stăm și să privim
nouă minute, zece
două chipuri ce iubim.

Sub soarele ce-i nemilos
să stăm și să privim
unul la altul, meticulos
două chipuri ce le iubim.

Și dacă iarna cade peste noi
și apa-i înghețată
să nu ne pese că-i frig sloi
căci inima nu-i degerată.

Doi oameni rabdă a stelelor lumină
și-o depărtare dincolo de milă.

Doi oameni privesc seara în oglindă
mustrând ochii apăsători
sperând că mâine o să vină.

Doi oameni stau unul lângă altul
umbriți de un stejar bătrân
privesc gol spre ceru' albastru
având în minte același gând.