pas cu pas
oscilez între vindecare şi somn
în pragul de a mă supune
simplului gest de imponderabilitate posibilă
aidoma unui îndrăgostit care-şi prinde la rever
așchii din mărunțișul neștiut de nimeni.

mă întreb dacă-mi merit singurătatea
dacă merit focurile acestei ierni
paharul de șampanie plin
pânzele de păianjeni rătăciți
într-o lumină intactă, solidă, profetică
admirând acrobația fascinantă a acestui
teribil clandestin şi amorul
dintre două realități aruncate direct
pe retină.

de fiecare dată când oscilez
moare o pasăre...

fără rezonanță
fără previziuni
fără ferestre larg deschis
şi imagini nocturne -

doar gesturi obișnuite completând laic
visele noastre cele mai sensibile |