nu știu dacă-i de bine sau rău
mă obsedează percepția propriului corp
mă ciupesc de obrajii
înfig ace pe dosul palmei
rod unghii până la carne
ok doare
asta înseamnă că-s viu?
mă oglindesc în vitrinele magazinelor
încerc să mă privesc cu alți ochi
sunt frumos sau urât?
sunt brațele mele groase de-ajuns
cât să trec în ochii lumii bărbat
sunt oasele antebrațului suficient de late
cât să poarte un ceas fără ca el să cadă mereu
pe încheietură
ori sunt fragile ca o lună în ultim pătrar?
merg pe stradă și-n țeasta mea
se ciocnesc gândurile
ca un bulgăre de pirită în concasor
la semafor mă inundă furnicături
îmi vine să intru în pielea celor asemenea mie
să simt ce simt ei
să stabilesc un tipar
de firesc și normal

mă tot gândesc
ce vor spune oamenii
dacă se vor trezi că eu nu mai sunt:
prea tânăr s-a dus?
avea toată viața-nainte?
așa a vrut Dumnezeu?
atât i-a fost scris?
și vin peste mine stereotipuri cretine
din știri despre morți violente
pe care le-am scris în alte vieți:
un tânăr de 28 bărbat de 40
bătrân de 75
cine eram eu să decid când începi
să fii tânăr sau când ești bătrân
poate la 28 ai trăit tot ce era de trăit
poate la 75 abia atunci ai viața-nainte

în lipsă de argumente
mă pregătesc să pierd oameni vitali
s-o dăm pe aia dreaptă
toți am pierdut pe cineva important
uneori ne-am emoționat
alteori ne-am bătut cu pumnul în piept
și-am făcut paradă că dădea bine
să cunoști pe cineva cunoscut de mai mulți
alteori am plâns neștiuți neștiuții
dar prea puțină esență de om
și vine vremea când moartea
pune piciorul în prag:

ce faci când pierzi oameni cu care te naști
așa cum te naști cu organe vitale
și care cresc natural odată cu tine
așa cum îți cresc mâinile și
picioarele