Posibilitatea
orbetelui de a cădea la pace cu lumina
este tot așa de redusă ca ridicarea
mușuroiului la soare din temnița răcoroasă a nopții.

Din rotocoale de fum se ivește poemul acesta
inspirat de ultimul
nor.

Rătăcea abătut și,
orice-ai spune, nu era de alungat.
Tocmai se făcuse
oranj pe cer și albastrul se aranjase bine
(cumva), însă,
orbetele, în mod sigur, nimic nu știa de
arbitrara cădere a
luminii. N-avea de unde ști cum
este dincolo de marginea întunericului.

Deja mai trecuse o zi. Și încă o noapte.
Eliberarea din mușuroi devenise miraj.

Frumusețea era și ea în picaj.
Unde era atâta fum și căldură,
mai mergea o ultimă țigară să-ncercuim nepăsarea.