//

roțile dințate
ale orașului îmi străpung pielea.
nu mai locuiesc de mult aici.
cartoane și plante plutesc în neștire.

dispariția mea nu se va petrece azi. sunt praguri
peste care trec cu inima sângerând.

lipsa de tracțiune mă înspăimântă.
cineva care să mă țină în brațe când e greu.

panourile pe care ei scriu. să fii în viață,
să-ți fie frică este ceva normal.

caut drumul către oraș zilnic.

am nevoie de el ca de o benzodiazepină când
sunt legată de paturi în spitalele de psihiatrie.
curele care dor. strâng.

am nevoie de tine.

ființă care aș vrea să devin. tendențioasă, nepăsătoare.
să mă ating. să ating.

lupta va fi întotdeauna grea,
când ne uităm la acest film.

observăm că noi suntem personajele
ce mor la sfârșit.

fără cuțite sau gloanțe. fără scene macabre.
noi două părăsite de părinți și copii.

fuga noastră continuă
într-o pădure de pini în care sunt ucise căprioarele.

avem ochii obosiți
în acordurile melodiilor care ne fac
inimile să bată.

panourile se mișcă în bătaia vântului. ei scriu pe ele în continuare.
operații pentru toate dramele lumii.

dar cum să iei aceste cabluri negre și să-ți înfășori trupul până moare.

cum să-ți iei părinții și copiii si să le faci Drag and Drop în ferestrele de pe social media.

arăți că ești bine, că ești fericită.

caut drumul către oraș în fiecare noapte.
cineva a zis că sunt o fiară care se simte normal
pe o stradă pustie, întunecoasă.

un șir de pietre cubice gri alunecoase și ude. plouă.
animalul trebuie hrănit. cu orice. cadavrele nu.

ele se țin strâns cu mâinile lor reci și țepene. rămân împreună până la sfârșit.

și orașul ăsta o să moară. ploaia va curge ca o otravă.

ființă care vreau devin. crudă și neiertătoare.
un trandafir roșu criogenat pe giulgiurile lor albe.

în loc de asta pun o poză pe Instagram
cu o imagine a războiului fără final.

soldați care se întorc de la luptă
cu fețele carbonizate.

lumea aruncă în neștire flori, confetti. zboară porumbei cu ochi plini de o culoare nedefinită.

neagră / gri. zoom pe contrast.
o singură stradă numita moarte.

acum luăm aceste cabluri și înfășurăm lumea până țâșnește răutatea ei bătrână, urâtă.

sunt într-o rochiță de voal alb creponat.
nu mai locuiesc demult aici.

am plecat târându-mi rochia ruptă împroșcată cu sânge și pantofii cu toc subțire în mâini.

n-o să mă mai întorc niciodată.