Sunt fascinat de un cerșetor lunatic
Și disprețuiesc un vânzător de ziare.

În fiecare zi îi întâlnesc pe amândoi.
Dimineața vânzătorul de ziare mă ocolește.
Seara lunaticului îi ofer un bănuț.

Vânzătorul de ziare e bonom și așteaptă
Lângă semaforul de la intrarea din parc
Ca în vârful unei scări care urcă spre cer.

Aproape paralitic, ca un avion, înțepenit
Își poartă trupul în intersecția de la aeroport
Lunaticul căruia îi dărui speranță.

De pe chipul lor în fiece zi mă privește
Moartea. Moartea în care mor ei visând.

La parc așteaptă moartea sfidătoare, invidioasă,
Indiferentă, care cred că mă ocolește.

La aeroport stă moartea care îmi zâmbește
Cu cea mai urâtă grimasă… Și mă înveselește.

Moartea din parc, ca un cimitir, nu salută.
La aeroport îmi sărută mâna cu care dăruiesc.

Undeva, pe chipul ei, există o fericire pe care
O pierd dimineața și o descopăr în înserare.

Când îmi râde seara după ce ziua apune
Plutesc cu aripi de fier spre ziua de mâine.

În plutirea aceasta de niciunde răsare
O lumină din spate ce aleargă în zare.

Mă feresc să o lasă grăbită să treacă.

Înainte un perete de granit se ridică
În spatele lui frânez instinctiv așteptând
Ca o aripă să mă ridic și să văd frumos.

Cel care mă omoară e cerșetorul lunatic
Mulțumindu-mi că i-am dăruit din mine
Lui cum nu altuia, ce nu-l știe, clipa.