Cum mustul stă, de-a binelea, în `tească...
Dar nu pleca, din țara ta străveche
Căci satul tău și ograda-s nepereche,
Sub multe, e pădurea, unduiască...

Alunecând, mai grav, în Casa Veche
Lumina,-n storuri, mi-e călugărească
De-o tușă, încă, pare să rostească
În zvâc de pene, Ioaniți, ca-n streche.

Căci numai clipa, mângâind, văd cerbul
De cade, pe-un genunche, umilit.
Mai viscolește fulgii, iar, imberbul

De unde iarna, iute, s-a oprit;
Mai, prea văzând, cum pleacă, spată, verbul
Vis, primul meu Sonet – închipuit!


(Variantă de text)