Pilda plopului


A fost odată ca-n povești...
a fost într-un sătuc de țară
o casă cu acareturi bătrânești
cu o bancuță ce privea spre ulicioară ...

O curte mică-n jur avea
cu un coteț înspre grădină ;
un plop frumos păzea intrarea
iar florile zâmbeau până în tindă !

În casă doi bătrâni stăteau
Copiii erau duși cu carte ...
O pisicuță ș-un cățel aveau
câteva pasări mișunau în curte...

Părea că totu-i stabilit
și vor trăi așa cât veacul....
Dar într-o zi urgia a venit
Și-un foc îmbrățișase totul !

Fugiră toți cu multă frică
pe la vecini în grabă mare
cățelul și biata pisică
și tot ce însemna suflare !

Și apă multă au adunat
toți cei din jur cu ce puteau
chiar și pompierii au chemat
la nevoie cu toții săreau ...

N-avură vreme de jelit
căci para cuprinsese totul
casa, acoperișul ruginit
gardul , cotețul chiar și plopul ...

Și n-a fost chip să-l stăpânească
din curte tot s-a mistuit
N-avură timp nici să jelească ...
Sălbatic focul tot a pustiit !

Și-au plâns apoi pe vatra urgisită
bătrânul și cu baba-i dragă
căci focul a ars într-o clipită
ce-au adunat o viață-ntreagă !

Într-un sipet ședea bine pitită
O poza cu băiatul premiant
și chiar cu coroniță a lor fetiță
la umbra plopului înalt !

Se mai uita din când în când bătrânul
la chipurile dragi acum departe
și baba se uita pe ascuns la fiul
și la fetița, acum mămică și cu carte !

Acuma totu-i un morman de scrum
de-l scormonești e tot degeaba
le frige talpa praful de pe drum ;
distrusă pe o piatra plânge baba !

Căci n-are cine să o liniștească
și nici cuvinte nimeni nu găsește
e arsă toată truda strămoșească
și-acuș , acuș iarna sosește !

Și plopul, ce durere Doamne !
el n-a putut s-o ia la fugă
a ars de viu așa splendoare
și el nu poate nici măcar să plângă !

Tulpina-i groasa și înaltă
e arsă toată-n neclintire
crengi negre către cer se-nalță
cerând la ceruri nemurire !

Să-l mângâie bătrânul parcă-ar vrea
dar frige-acum a lui tulpină
simbolul vieții el era...
Dar a murit, ținut de rădăcină !

S-au aciuat bătrânii prin vecini
..."om face-n primăvara alta casă"...
au adunat din sat cocoșul cu găini
cățelul și pisica cea frumoasă...

Și a venit o iarnă lungă, grea
Zăpada acoperi ruina toată
Doar plopul negru-n curte mai era
de parcă altfel n-a fost niciodată !

O iarnă-ntreagă au tot gândit
dacă să-și facă iar coliba
să taie plopul pustiit
să vină mai spre gard cu tinda...

Când oamenii mergeau la semănat
ei cu lopeți și cu topoare
au adunat ce focul a stricat
și se gândeau chiar să măsoare...

Dar, plopul ars în drum stătea
..."oricum el e uscat cu totul"...
Îl vor tăia , la nimeni nu mai folosea
dar, îl plângea încet în barbă moșul ...

Să-l taie ei s-au pregătit
pe locul lui cu casa să se-ntindă
dar, la tulpină în cenușe au găsit
Doau lăstare verzi din rădăcină !

Natura plopului i-a ascultat dorința
desi în toamnă a ars semeț, cu totul !
Și omul trebuie să-și biruie căința
Să facă ce făcu-ta plopul !

Și baba și moșneagul au mângâiat mlădița
văzând că plopul lor nu a murit
vor face cum le cere viața
lasând lăstarii la locul cuvenit !

Și n-au mai plâns de-atunci bătrânii
casa cu trudă au săltat
Din zi în zi creșteau lăstarii
iar casa-ncet, încet s-a ridicat !

Îndurerați și plini de suferință
știind că au pierdut trecutul tot
ei, copleșiți de neputință
că trebui să renască, i-a învățat un plop !

București, 15 septembrie 1988