nu te scutura de mine
cum o face toamna, iară,
nu-mi spune din nou străine
nici tu toamnă, că-s povară

sub susur de ape limpezi
plânsul meu, trage să moară
stă înfăşurat sub lespezi,
să n-aud, să nu mă doară

ce viaţă-i asta, de frunză?
bate vântul, şi-ai căzut,
din nou, toamna e confuză
habar n-are, ce-a pierdut

în covorul de, căzute,
sunt atâtea surioare:
galbene şi mici şi slute
altele, fără suflare

haide toamnă, ce mai vrei?
ce mai ai treabă cu noi
lasă-ne, ce puii mei:
că-i frig, plouă, şi-i noroi

an de an ne faci la fel
cu ce suntem noi de vină,
nu ţi-e milă chiar defel?
ce-ar putea să nu-ţi convină?!

nu mă arunca la toamnă
să muşte, ca şi o fiară
ea nu ştie ce înseamnă,
repetabila, povară

aş vrea, pe mine să m-alegi
şi să mă ţii tare de mână
mi-e frică, dacă mă-nţelegi,
ştii... toamna asta-i chiar nebună