Mă simt detașat de tot ce mă înconjoară, momentan...
Doar dependența de adrenalină mai îmi dădea câte un târcol.
Eram de-a lungul unei alei străbătută de tei,
Mă vedeam frunzișul din ochii pierderii,
Că prelungeam iluziile ca un aspirator.
Crearea de iluzii era singura pasiune negândită,
Căci erau întrebări ce rămâneau fără răspuns.

Vorbeam adesea cu marea...
Nu știam că pot să supraviețuiesc pe uscat.
Ca un bolovan la fundul mării îmi stătea gândul la viitor,
Acum oricât aș da înapoi, ea tot spre mine vine.
Precum un bumerang, mai intens atunci când nu am insomnii,
Precum un tablou ce simte toate sufletele.
Dar din păcate în spatele lui se află un seif plin de doruri ce zac abandonate.