Cuprinde-mă în alb, cuprinde-mă în negru!

Ca între orizonturi îți risipește din curcubeu
În chipul meu vederea ne-vederii.

De-acolo voi privi, ca Sfinxul prin nisipuri,
spre apele uitării care ne spală moartea
cu care ne-am cuprins în ziua învierii.

Îmbrățișarea ta, ca munții și ca marea,
înfluviidu-mi gândul din brațele cu care
mă prinzi spre a mă ține în golul devenirii,
se va preface-n umbra care mi se va întinde
cu cât îndepărtată lumina ta apune
rotită-n calcule și noduri.

Și nimeni nu va ști c-am fost cuprins
de-a tale margini nesfârșite!

Poate doar întâmplarea altoită vieții,
ca o liană se va mai agăța spre a atinge
prin trupuri moarte lumina încoronată,
pădurea seculară cu amintiri de stea.

Poate! Dar albul ca negrul și negrul
Ca alb îmi vor deveni răsărit între culori.

Cuprinde-mă, te rog, în a lor devenire!
Fii risipire cu care mi te dărui în nuanțe!
Aromă ce distinge nimicul întregului!